Asa cum spunea magistratul craiovean Sava Ionescu, in volumul sau Razboiul spiritelor, comunismul a creat o lege generala. In numele ei se putea face orice. Deposedari de pamanturi, nationalizari, deportari, arestari, exterminari, demolari de case, biserici si suflete, reeducari fortate. Toate acestea, in mai multe valuri. Daca nu te prindea primul, erai luat de al doilea val, care te tragea in adancuri. Fuga in munti sau in pesteri nu mai ajuta cu nimic. Luase nastere un sistem diabolic de vanatoare, care nu ierta pe nimeni.
In randurile ce urmeaza, voi rezuma cateva biografii ce apartin unor figuri proeminente, de neuitat, care ne-au promis fericirea, ca in realitate sa se constate ca au umplut cerul de sfinti si cimitirele cu nevinovati fara cruce. Unul dintre acestia a fost Alexandru Draghici, cel care a preluat de la Teoharie Georgescu fraiele Ministerului Afacerilor Interne pentru o perioada de 13 ani, de la 28 mai 1952 pana la 27 iulie 1965. In acest interval a fost si ministru al Securitatii statului, timp de cinci ani, intre 20 septembrie 1952 si 19 martie 1957.
Alexandru Draghici s-a nascut la 26 septembrie 1913, in comuna Tisau, din judetul Buzau. La varsta de 17 ani a plecat la Bucuresti, unde s-a calificat lacatus la C.F.R. In anul 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist, partid care, mai tarziu, ii va oferi functii importante desi nu avea studii inalte, asa cum prevedeau uzantele vremii. Fiind unul dintre agitatorii grevistilor, in 1933 a fost arestat si condamnat la inchisoare, impreuna cu alti comunisti. Detentia la Doftana si Targu Jiu a reprezentat o mana cereasca pentru a nu fi mobilizat si trimis pe front in 1941. Dupa 23 august 1944, a fost eliberat, dar nici atunci nu a plecat cu arma in mana spre Berlin. Avea 31 de ani.
Promovarile succesive l-au propulsat in functii mari. Membru al CC al PMR, membru al Biroului Politic al CC, secretar al CC, deputat si presedinte al Marii Adunari Nationale. La 30 decembrie 1950 a fost avansat la gradul de general-maior, pentru ca, pe parcursul a 5 ani, sa mai primeasca doua grade, ajungand general colonel. Ca functii guvernamentale, pe langa faptul ca a fost ministru de Interne si ministru al Securitatii statului, a mai ocupat si postul de viceprim-ministru. Asa era regula. Cel care ocupa fotoliul principal la Ministerul de Interne trebuia sa fie si in coasta premierului. Citea numai clasici rusi si reviste sovietice. S-a opus ascensiunii lui Nicolae Ceausescu, gafa ce il va costa destul de mult mai tarziu.
In 1947, s-a casatorit cu Martha Cziko, care detinea functia de adjunct de sef de sectie la CC al PMR. Au avut doi copii, care au fost crescuti cu o guvernanta nemtoaica si au urmat liceul german, intr-o perioada in care limba respectiva era sinonima cu hitlerismul si fascismul, incriminat in delir.
La 6 octombrie 1958, a semnat un referat care va ramane in istoria spiritualitatii universale. Textul documentului fiind de mare intindere, voi selecta cateva fraze: “Elementele reactionare, indoctrinate cu idei contrarevolutionare, care prezinta un pericol social, sa fie scoase din monahism, sa li se interzica portul hainei calugaresti si sa nu le fie permisa intoarcerea in manastiri. Totodata, sa se desfiinteze seminarele monahale si sa fie stopata frecventarea cursurilor la Institutul Teologic de catre calugari si calugarite. Numarul manastirilor si al schiturilor fiind prea mare, sa fie reduse la jumatate. Accesul elementelor tinere pentru a se calugari este interzis. Limita de varsta va fi de la 50 de ani in sus”.
Dupa acest extaz prelungit, in care a hotarat exterminarea unui munte de opozanti ai comunismului, a urmat agonia, decaderea, fiind degradat la Plenara CC a PCR din aprilie 1968. La 14 noiembrie 1968, a fost trecut in rezerva, dar cu gradul de soldat. Desi Nicolae Ceausescu l-a exclus din PCR si l-a umilit, totusi nu l-a arestat si nu l-a lasat pe drumuri. I-a oferit postul de director la IAS Buftea, de unde a iesit la pensie in 1972. I s-a fixat o pensie lunara de 7.000 de lei, salariul mediu pe economie fiind atunci de 1.250 de lei lunar.
In ultimul timp, asculta Europa Libera, delict pentru care le luase viata altora in anii anteriori. In anul 1991 a fugit in Ungaria, de frica unor eventuale anchete. Nu stia ca noile autoritati nu ii vor face nimic, deoarece chiar ele trebuiau interogate pentru trecutul lor. De ochii lumii, cu mare ezitare, s-a cerut extradarea sa. La 12 decembrie 1993, a murit la Budapesta, unde a fost incinerat. Urna a fost adusa la Bucuresti. Preotii chemati la inhumare au refuzat sa o slujeasca, atat pentu asasinarea celor peste 3.000 de clerici, cat si pentru faptul ca cel transformat in cenusa s-a declarat mereu ateu convins. Nu s-a inchinat niciodata si nu a intrat intr-o biserica. De asemenea, cei doi copii ai sai au ramas nebotezati. Unii l-au considerat un mare asasin, altii l-au descris ca pe un inflacarat patriot, care, cu multa hotarare, a redus la tacere bandele subversive si anticomuniste, provenite din armata burgheza, antonesciana, regala, fascista etc., etc.
O alta biografie interesanta este aceea a lui Misu Dulgheru, general de Securitate, de origine evreiasca. S-a nascut pe 4 decembrie 1909, la Tecuci, numele sau la nastere fiind Michael Dulbergher. Dupa 23 august 1944, s-a angajat la Ministerul de Interne, transferat apoi la Serviciul Special de Informatii, unde intreg personalul asa zis burghez a fost schimbat din temelii, luand drumul inchisorilor politice. Protectorul sau a fost agentul sovietic Vania Davidenco, alias Ion Vidrascu. La 30 august 1948, data la care a luat fiinta Securitatea, dupa modelul NKVD-ului din URSS, Dulgheru a devenit direct colonel. Pana in 1952, a fost seful Directiei Cercetari Penale si seful de cabinet al ministrului de Interne Teoharie Georgescu. In anul 1951, a fost avansat general si a activat in odioasa Brigada Mobila – coordonata de consilierii sovietici – care se ocupa cu reprimarea gruparilor anticomuniste, deportarea sasilor si svabilor in URSS, in colonii de exterminare. Tot el a condus ancheta in cazul executarii lui Lucretiu Patrascanu, in 1954.
Procesul de la Canal a fost pregatit sub stricta lui supraveghere, stabilindu-se din timp martorii si ce trebuiau sa spuna. Acestia erau alesi pe spranceana din cadrul efectivelor Securitatii si imbracati in salopete uzate. Victimele condamnate la moarte sau la decenii de temnita erau ingineri de elita. Nu facusera altceva decat ca ii avertizasera pe comandantii lagarelor despre greseala trasarii sapaturilor, care urmau sa strabata o portiune de nisip bogat in sulfat de calciu (creta), in care apa stationa si se difuza in lateral, toata zona riscand sa devina o mlastina alba.
In paralel cu activitatea din Securitate, Misu Dulgheru a detinut si functia de membru al Directiei Organizatorice a CC al PMR. A lasat in urma o dara de cadavre, fara sa-i pese de nimeni si de nimic. Din contra, a avut satisfactia datoriei implinite fata de partid si guvern. In octombrie 1952 a urmat decaderea sa, dupa acea ascensiune apocaliptica. A fost arestat impreuna cu alti ofiteri, pentru activitate dusmanoasa in cadrul organelor Securitatii Statului. In anul 1955 a fost eliberat din detentie si degradat la rangul de soldat. S-a angajat la ICAB, ajungand sef de sectie canalizare. Tinerii muncitori nu aveau cum sa stie ca nea Misu de langa ei, care se straduia sa para un om deosebit de cumsecade, apropiat, surazator, avea pe constiinta scurtarea multor vieti, din randul anticomunistilor. Dupa ce s-a pensionat, a simtit acel sentiment profund ca a fost uitat, neapreciat pentru tot aportul sau de a starpi bandele contrarevolutionare, care puneau in pericol existenta partidului unic. In anul 1984, soldatul Misu Dulgheru a emigrat in Israel, cu familia.
Intre activistii comunisti, de o duritate iesita din comun a fost Luka Laszlo, alias Vasile Luca, nascut la 8 iunie 1898, la Sancatolna (localitatea Catalina, din judetul Covasna de astazi). Dupa decesul tatalui sau, si-a petrecut copilaria intr-un orfelinat din Sibiu, oras care facea parte din Imperiul Austro-Ungar. La 17 ani, a fost recrutat de Divizia Secuiasca pentru a lupta impotriva armatei romane, incepand din 1915. Dupa unirea Ardealului cu Patria Mama, Vasile Luca a fost muncitor ceferist, secretar PCR la Brasov, in 1929, si la Iasi, in 1932. A participat la organizarea grevelor de la Lupeni din 1929 si a fost arestat pentru perioade scurte de o justitie burgheza ingaduitoare, pe care comunistii o vor extermina mai tarziu. Incercand sa treaca ilegal granita in URSS, a fost prins si inchis la Cernauti. In 1940, a fost eliberat de Armata Rosie, care a invadat Bucovina in urma ultimatumului consemnat de istorie. Patruns de un sentiment profund patriotic romanesc, intre anii 1940 si 1944 a devenit deputat al Sovietului Suprem al USS Ucraina si viceprimar de Cernauti. In aceasta perioada, a expediat la moarte sigura loturi intregi de deportati, acuzati de activitate ostila regimului comunist. Urmare a acestor acte, a fost recompensat cu gradul de maior in Armata Rosie. Incepand cu anul 1943, impreuna cu Ana Pauker, a organizat pe teritoriul URSS divizia Tudor Vladimirescu, formata din prizonieri romani, dispusi sa lupte sub comanda generalilor sovietici, impotriva trupelor romane.
Dupa 1944, a fost secretar al CC al PCR, vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru al Finantelor. De nenumarate ori le-a atras atentia capilor Securitatii ca nu trebuie sa aiba mila de opozantii comunismului. A fost casatorit cu activista comunista Elisabeta, nascuta Birman, de nationalitate evreica, veterana a Razboiului Civil din Spania, din 1933.
In mai 1952 a fost acuzat de deviationism, la fel ca Ana Pauker si Teoharie Georgescu, colegi de secretariat de partid si de guvern. In luna august, a fost arestat si, in 1954, a fost condamnat la moarte pentru culpa de tradare, ca spion sovietic. Magistratul Voitinovici, acelasi care l-a judecat pe maresalul Ion Antonescu, i-a comutat pedeapsa in detentie pe viata. Ultimii ani i-a petrecut la inchisoarea Ramnicu Sarat, scuipat si batjocorit de detinutii anticomunisti, incarcerati cu cativa ani in urma, la ordinele lui. Transferat la Aiud, a murit la 23 iulie 1963, avand marea durere in suflet ca nu a fost apreciat de partid la justa sa valoare, pentru toate eforturile sale de a consolida comunismul, promotor al fericirii popoarelor. A fost reabilitat de Nicolae Ceausescu in 1968, asemenea lui Lucretiu Patrascanu, ca si cand Carmaciul nu ar fi fost printre cei care le-au pus capul pe butuc.
Citind cu atentie biografiile acestor industriasi ai crimei politice, care au umplut gropile comune cu cadavrele opozantilor comunismului, este cat se poate de potrivita alaturarea unui text celebru, scris de Olimpian Ungherea, in volumul Pretul tacerii, din care am selectat un fragment: “Lumea este o permanenta jungla. O padure enorma care pute a sudoare si sange. Un teritoriu terifiant, prin care fugim toata viata. In care suntem, deopotriva, vanatori si vanat, calai si victime. Alergam intr-o cumplita haituiala. Prada si pradator. Furam sau suntem furati. Se fura pamant. Se fura case. Se fura tablouri de patrimoniu national. Se fura puterea politica, prestigiul profesional si banii din punga saracului… Gonim prin jungla vietii ca niste capiati, spre undeva, niciodata nestiind exact ce vrem si unde trebuie sa ajungem. Doar ne cataram pe firul unei sperante. Urcam si coboram. Ne ridicam si ne pravalim intr-o nesfarsire… Ramanem mai departe prizonierii propriilor noastre orgolii, lasitati, neputinte…”
