Cand a trecut o luna? Fetita a venit in viata noastra ca o minune si ne-a topit inimile si orice alta punte de legatura cu trecutul – pe care aproape ca nu mi-l mai amintesc. Parca noi trei am existat mereu in aceasta formula, nu doar de o luna. Realitatea ca sunt mama nu ma mai sperie, imi face inima sa incinga hore de bucurie, chiar si noaptea cand umblu ca o zombie sa o hranesc sau sa o adorm in pofida pardalnicilor de colici.
Inca nu am poreclit-o in nici un fel. Uneori ii mai spun “Printesa Laptica”, pentru ca mananca mult, cu pofta, iar la fiecare “masa” (si asta se intampla la circa o ora jumatate, maxim doua) se comporta de parca ar fi flamanzit toata ziua. Si de aceea se ineaca, ofteaza, icneste, maraie, chitaie, miorlaie. Aproape ca ii pot identifica traseul lapticului prin burtica, asa zgomote face, atat de pofticioasa este. Da, si ii mai spunem “Kamikaze” pentru ca, desi ii tai unghiutele la fiecare doua zile, cand e “suparata” (a.k.a. ii este foame) se zgarie tare pe fata, de parca secretul capatarii lapticului mai repede ar sta in cate dare rosii si adanci isi lasa pe chip.
Camera ei roz este deocamdata nelocuita. A dormit acolo doar doua nopti si eu… pe la usa. A treia zi am cumparat un bassinet si am adus-o pe fetita in dormitorul conjugal; nu a dormit deloc pana nu am transferat-o in patul mare, langa mine. Cand mi-a simtit rasuflarea si mi-a putut atinge fata cu manutele, atunci s-a linistit. Si aici a ramas, in patul cel mare. Adica aici doarme cel mai bine. Si in brate sau in scaunul de masina. Si ii mai place sa doarma in bratele bunicii – in timp ce ii canta, in bratele mele – in timp ce o legan, scriu la computer sau ma uit la televizor. Oh, si mai doarme in brate, in timp ce ne leganam in balansoar.
Cand e linistita, da din manute si picioruse, gangureste, numaram degetele mele si pe-ale ei, ne mangaiem fetele si cantam. Ii ingan cantecele inventate pe loc, in care ea este personajul principal, adica si printesa, dar si papusica, broscuta, pisicuta, gargarita sau ingerasa. Cred ca ii place, caci isi tuguie buzele in toate directiile, pana ce gura i se transforma intr-un punct minuscul, alb, apoi le bosumfla, face “fete-fete”, una mai caraghioasa decat alta, pentru ca apoi, apoteotic, sa imi zambeasca strengareste in coltul gurii. Cand ne zambeste in somn suntem rapusi cu totii.
Are ochii inca gri-albastrui. Asteptam cu nerabdare sa vedem ce culoare definitiva imprumuta, maroniul lui tati sau verdele lui mami? Se uita la noi cu niste ochi mari, frumosi si blanzi, iar in clipa aceea parca toata lumea noastra se contracta la marimea ei.
Vrea neaparat sa isi tina gatul drept si nu intelege cand ii spun ca e prea mica pentru asta, dar faptul ca a venit in burtica mea neanuntata, ca s-a nascut cu trei saptamani mai devreme si ca e o taurasa veritabila ma face sa ii inteleg incapatanarea cumva. Ne cunoaste vocile si la baita nu mai urla asa de tare daca e tati prin preajma si o gadila sau ii rontaie degetelele.
In rest, tipa doar cand se simte in nesiguranta, mai ales pe masuta de schimbat; cred ca atunci, la acea inaltime, nu mai are niciun punct de sprijin si isi arunca manutele in aer, ca apoi sa se agate ca o pisicuta de imbracamintea sau pielea mea. Odata ce ma simte aproape, se calmeaza si zambeste. Cand adoarme si nu o doare burtica, isi asaza manutele sub barbie ca o ingerasa; tati spune ca arata de parca ar gandi o alta teorema revolutionara a relativitatii. O privesc ore intregi si tot nu ma satur sa o admir, sa o sarut, sa o miros, sa-i mangai fiecare milimetru de piele si fiecare firicel de par.
Uneori imi repet la nesfarsit “este a mea, a mea, a mea” si sentimentul acela special, matern, de exaltare, aproape ca imi opreste respiratia. Nu stiu inca ce bine am savarsit pe acest pamant de Dumnezeu m-a binecuvantat cu o asemenea minune in viata mea, dar sunt mandra ca sunt mama ei si extrem de fericita ca bebelusa noastra este sanatoasa si… perfecta in ochii nostri.
