Ne-am zis mereu, an de an, ca Romania trebuie sa mearga spre bine. Ca mai rau de atat nu se poate. Ei bine, se poate. Dupa secete, inundatii, comunisti reajunsi la putere sau sarlatani imbogatiti din vistieria si-asa prapadita, criza trece acum cu tancul peste oamenii secatuiti de speranta. Printre bogatani care povestesc cu nesimtire la tv despre vacantele lor exotice, stirile se napustesc cu valuri de concedieri in masa, de scumpiri, de nenorociri. Pe strada, oamenii sunt parca si mai abatuti, cainii vagabonzi si mai slabi, magazinele si mai sfidatoare.
E o realitate ca exista azi in Romania oameni care au totul, dar o realitate mai acuta este aceea ca exista mult mai multi, mult prea multi, pentru care civilizatia este o simpla vorba în vânt. Oameni care nu au unde locui, nu au un loc de munca, nu au bani de paine. Oameni care manânca din gunoaie, se îmbraca tot de acolo si n-au vazut un televizor sau un aparat de radio decât în vitrinele magazinelor. Oameni care sufera de cea mai grava forma de cancer social a mileniului trei: saracia.
Mi-am luat reportofonul si am plecat la intamplare pe strazi. Iata mai jos cateva povesti de viata dintr-o capitala europeana: Bucuresti.
Am fost si io om ca toti oamenii
Îl cheama Vasile si locuieste peste tot. Pentru el, acasa înseamna coltisorul mizer pe care reuseste sa-l ocupe vremelnic într-o scara de bloc sau în Gara de Nord. Uneori mai locuieste si în arestul politiei, dupa câte o razie în care vagabonzii sunt strânsi. N-a fost întotdeauna un om fara capatâi, dupa cum povesteste.
“Pâna în anul 2000 am avut si io un servici. Lucram ca gunoier si câstigam cât sa-mi ajunga de-o pâine si de bautura. Stateam într-o garsoniera în Berceni, cu mama. N-am fost însurat, ca femeile nu prea se uita la de-alde mine. Si urât si betiv. De la gunoieri m-a dat afara din cauza bauturii. Io când beau, parca-s turbat. M-am luat la sfada cu un sef si am ramas fara pâine. Cine sa ma mai angajeze pe mine la 50 de ani? În 2002, mama a murit. Ca s-o îngrop, am împrumutat bani de la unu’, de la altu’. N-am mai avut de unde sa-i dau înapoi, asa ca am vândut garsoniera si m-am mutat în boscheti. Restu’ de bani i-am baut în trei luni.
De-atunci o duc tot asa. Cel mai bine îmi iese în Baneasa, ca la containerele barosanilor gasesc multe lucruri bune. Mai o bucata de pâine, mai o sticla cu ceva. Nasol c-au început sa ma lase dintii. Cândva eram si io om ca toti oamenii…”
Am trei copii cu trei barbati…
Pe Mariana am cunoscut-o în fata la BRD-ul de la Delfinului. Statea pe jos, cu spatele la geamul sediului bancii, cu un sugar în brate. În fata ei, pe trotuar, avea o iconita jegoasa si câteva bancnote de un leu într-o cutie de carton. Nu cerea nimic, se uita în gol si se legana în fata si în spate. Parea sa aiba vreo patruzeci de ani. Mai târziu am aflat ca va împlini 25 la toamna.
“Sunt un suflet nacajit. Pe lânga plodu’ asta, mai am doi, unu’ de doi ani si unu’de trei. Am crescut la casa de copii, dar am fugit la saispe ani. M-a luat unu’ Pavel si mi-a zis ca-mi da casa si masa. Dupa un an si ceva a intrat la puscarie pentru viol si frate-sau m-a aruncat în strada. Eram gravida cu ala mare. M-am aciuat pe lânga o batrâna. Faceam curatenie, mâncare, mergeam si la munca la câmp. Batrâna statea cu copilul.
Într-o seara m-a prins unu’ si m-a violat. Asa l-am facut pe al doilea. Anul trecut, batrâna a murit si am ajuns iar pe drumuri. Stateam într-o casa parasita.
Pe al treilea l-am facut cu un tigan. Mi-a dat 50 de lei si un sac cu cartofi. Io n-am vrut sa ramân gravida, dar daca mi l-a dat Dumnezeu… Acu’, Statu’ vrea sa-mi ia copiii. Las’ sa-i ia, decât sa moara de foame lânga mine. Asa s-o fi gândit si mama când m-a dat…”
Gogu, hî, hî, io-s Gogu!
Lumea îl stie de Gogu. Bântuie prin Gara de Nord. Este succesorul lui Trotinel, un alt handicapat celebru care îsi facea veacul pe peroane, pâna când n-a mai stiut nimeni de el. Chiar si ceferistii îl lasa în pace. Nu este agresiv si nu deranjeaza pe nimeni. Umbla în niste zdrente dintre care sar în ochi un veston militar si o sapca de ceferist. În picioare are niste cizme de cauciuc cu carâmbii taiati. Nu poate articula prea multe cuvinte, dar se pricepe de minune sa fluiere din tignalul agatat cu sfoara de o gaica de la pantaloni. Nu prea are voie sa fluiere, ca se supara ceferistii. Stie sa-mi zica doar ca-i de la tara si ca ar vrea sa se întoarca acolo, dar nu mai stie cum. Totusi îi place în gara. Cand il intreb de nume, silabiseste bucuros: “Gogu, hî, hî, io-s Gogu!”
Cersesc pentru ca nu pot sa fur
Pe Ioan G. l-am întâlnit în fata scarii unui bloc, pe Iancului. Statea pe un scaun si cersea cu mâna întinsa. Nu parea ca si ceilalti, o epava umana. Înca. Mi-a spus ca sta acolo în bloc si e pensionat pe caz de boala, cu doua milioane jumate pe luna. Are 54 de ani.
“Domnu’ reporter, eu cersesc pentru ca nu pot sa fur. Am picioarele paralizate si, în plus, mi-e frica de puscarie. Ce sa fac cu pensia? Mor de foame. Întind mâna, ca mai sunt crestini cu suflet bun. Îmi iese de pâine. Cu pensia îmi platesc întretinerea, ca nu vreau sa ajung boschetar. Curent nu mai am, ca-i scump. Oricum, eu ma culc devreme, n-am nevoie de lumina. Am vândut tot din casa, mai am patul, un aragaz si o masa. Pâna sa ma îmbolnavesc eram dulgher la Trustul de Constructii. Nevasta mi-a murit, copii n-am avut. M-as duce la azil, dar am auzit ca trebuie spaga mare ca sa prinzi un loc. Ce sa fac? Mai lungesc si eu zilele cât oi mai putea.”
Alte masti, aceeasi scena
Veta sta în fata la McDonald’s, în Iancului. Nu cere, dar i se citeste în privire ca asteapta pomana. Oamenii îi mai dau câte un leu sau câte-o punga cu “frencifraiz”. Nu vrea sa dea detalii despre viata ei, zice ca îi este rusine. Îmi spune totusi ca sta “pe-aci”, ca are casa si copii, dar “sunt si ei nevoiasi, n-au de unde sa-mi dea mie.”
Iordache îsi face veacul prin Piata Delfinului, pe Pantelimon. Cara cartofi cu cârca si mai ciordeste câte ceva. Ce câstiga da pe bautura. Are 45 de ani si arata de 60. La cei un metru optzeci ai lui nu se teme de ceilalti vagabonzi. A avut si serviciu vreo doi ani. A muncit la Faur, dar a ajuns la puscarie pentru ca a furat “niste fiare”.
Casa n-a avut niciodata, dar a mai stat pe la neamuri sau prin camine. Confesiunile lui ma costa “doua sute” de vodca si un pachet de More rosu. Plec cu bagajul de expresii argotice imbogatit.
Toader nu e vagabond. Nu cerseste si nici nu fura. L-am cunoscut pe malul lacului Fundeni. Pescuia cu o undita improvizata. Mi-a atras atentia prin tigara de ziar pe care o rasucea între degete. “Ce-i sefu’, vrei o penala?”, m-a chestionat scurt. Nea Toader are darul oratoriei. Povesteste frumos despre copilarie, armata si aventuri pescaresti.
Despre prezent nu are prea multe de spus. Îl evita cu o abilitate morometiana. Spune ca pescuitul este placerea lui, dar si sursa de subzistenta. “Am contract cu un vecin. Cumpara mereu peste de la mine. Scot de pâine si-un rachiu, plus ca am si io ce mânca. Cu tigarile stau mai prost, ca-s scumpe. Da’ fac niste penale, de zici ca-s trabuce. Revista mata’ nu-i prea buna , ca are foaia groasa. Fa-o mai subtire si ma ai de client.”
