Chinurile indurate de catre detinutii de constiinta in infernul concentrationar, se pot clasifica prin grade atent filtrate, trecute cu multa rabdare prin sita durerilor asternute pe hartia tinuta in mana tremuranda.
Exista cazuri cand descrierea patimilor suferite poate atinge un nivel eroizant, emfatic, dar poate prezenta si latura sincera, realista a torturii suportate.
Discursul memorialistic este veridic numai pe baza de documente si amintiri autentice din tenebrele claustrarii. In acest sens, Timofei Mandru este posesorul unui material probator, demn de invidiat.
Se stie doar ca in acea perioada de trista amintire starile emotionale erau diferite. Suferinzii plangeau si temnicerii radeau. Victimele se imputinau si tortionarii se inmulteau prin sporirea efectivelor angajate. O lume supusa si alta invingatoare. Pe acest fundal i-a fost anulata tineretea unui entuziast care a crezut ca prin gandirea lui vizionara va indrepta o lume stramba.
Tomofei Mandru, despre el fiind vorba, s-a nascut la 14 septembrie 1933, in Bucurestiul patriarhal, care se mai numea Micul Paris. Sase ani mai tarziu, s-a mutat cu parintii in localitatea Covangilar, din judetul Durostor, aflat in Cadrilater. Fericirea stabilirii pe acele frumoase meleaguri a durat un an, dupa care a urmat trista evacuare din anul 1940. Traseul revenirii in tara ciuntita a semanat cu slalomul unui vapor avariat. De la Turtucaia, familia aflata in deriva, intr-o incertitudine totala, a trecut prin Oltenita, apoi a facut o scurta intrerupere in comuna Valea Macrisului, de langa Urziceni, ca, in final, sa fie repartizata cu domiciliul in localitatea Malcoci, de langa Tulcea.
Prin venirea comunistilor la putere, peste Romania incepuse sa se extinda, in cascada, un val rosu de teroare, cu zgomot de senile sovietice. Tatal sau, Nicolae Mandru, candva membru marcant al PNT-Maniu, a fost arestat in repetate randuri pentru atitudine dusmanoasa contra jenantelor demagogii, irealizabile, promise de guvernul marioneta Petru Groza. In perioada august-noiembrie 1946, apoi in iulie 1947 si in iunie 1948, a fost ridicat in miez de noapte de la domiciliu si batut pana la epuizare, pentru a declara ce doreau anchetatorii. In noiembrie 1948, a urmat o noua arestare, fara sa stie ca va fi si ultima. Dupa indelungi anchete dure, in care s-au folosit metodele specifice vremii, la 8 ianuarie 1949, Nicolae Mandru a fost ucis in sediul Securitatii din Tulcea, trecand in randul martirilor neamului romanesc. Debutase era fericirii, in care cerul se umplea de sfinti si cimitirele se largeau necontenit cu morminte fara cruce.
Adolescentul Timofei Mandru a fost un admirator al demnitatii de care a dat dovada parintele sau, un exemplu demn de urmat. Inzestrat cu o caligrafie impecabila, de mic a fost atras de latura jurnalistica, pe care a profesat-o pe parcursul unei scurte perioade de timp. Lamurit asupra viitorului frumos promis de comunisti, dar care a fost mereu amanat, asa cum s-a demonstrat, Feiu Mandru a intrat in Organizatia Clandestina Anticomunista si Antisovietica din Nordul Dobrogei.
In vuietul acestei atmosfere, la 22 iulie 1950 a urmat arestarea membrilor familiei Mandru, adica a celor care mai ramasesera in viata, tanarul Feiu, Stoiana, mama sa, si Marina, bunica. Anchetarea lor a avut loc in sediile Securitatilor din Tulcea si Constanta, unde au suportat cumplite metode de tortura. Mama si bunica lui Feiu au fost condamnate la sase, respectiv sapte luni de inchisoare, pentru omisiune de denunt, dupa care au suportat cu stoicism regimul claustral al domiciliului obligatoriu. In final, cu greu au fost angajate la o fabrica de conserve.
Feiu Mandru a primit o condamnare de 15 ani, temnita grea, conform Sentintei numarul 303, din 5 octombrie 1950, emisa de Tribunalul Militar Constanta, dosar 455, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, recursul fiind respins, evident. A fost transferat prin mai multe penitenciare si lagare de exterminare, unde a cunoscut adevarata fata a infernului. A simtit pe propria piele teroarea si suferinta, a fost martor la masacrarea unor detinuti de constiinta. De la inchisoarea Jilava a fost mutat la Vacaresti, apoi la Aiud, unde i-a cunoscut pe Nichifor Crainic si pe Radu Gyr, ca, in final, sa ajunga in apocalipsa de la Gherla. La aceasta temnita de trista amintire a fost adusa de la Pitesti “echipa mortii”, in frunte cu asasinul Eugen Turcanu, asupra caruia voi reveni in episoadele 64 si 65.
Prin venirea la Gherla a Organizatiei Detinutilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.), s-au instituit si aici acele metode unicat, care ajunsesera celebre in infernul concentrationar. Cel pedepsit, care refuza reeducarea si autodemascarea, era introdus cu capul in hardaul cu urina si fecale, pana la limita inecului. Urma impartasania cu lingura de lemn, din care nu lipsea acel lichid portocaliu, secretat de rinichi.
Metodele erau multiple, scabroase, a caror descriere hartia refuza sa o suporte. Se cauta anularea demnitatii prin procedee scatofage. Se striveau degete si suflete. Reeducarea era considerata o metafora a mortii. Cel maltratat trecea de la stadiul de tipete, la horcaituri, apoi la gemete, ca, in final sa lesine sau sa urce la cer. Batausii ii obligau pe supravietuitori sa-si linga sangele, sa-l puna inapoi in corp, o teorie cinica, unicat. Eugen Turcanu le repeta mereu celor pe care ii desfigura in bataie: Daca Hristos ar fi trecut prin mainile astea, in mod sigur nu mai ajungea pe cruce. N-ar fi inviat si n-ar mai fi fost crestinism. O sa va aduc in stare de lut si eu voi fi olarul. Deoarece cota deceselor a atins cifre astronomice, de care a auzit strainatatea, exponentii organelor represive au gasit reteta salvatoare pentru a drege busuiocul.
Dupa ce au fost stimulati cu promisiunea ca vor fi incadrati ca ofiteri superiori de Securitate, atat Eugen Turcanu, cat si alti 15 tortionari reeducati in exces, au fost executati prin impuscare, la Jilava, in seara zilei de 17 noiembrie 1954. Inutil, deoarece metodele lor au fost insusite de alti criminali, care le-au adus multe perfectionari si diversificari. Detinutii politici ajunsesera in asa hal incat papilele gustative li se atrofiasera.
Tot la Gherla s-a afirmat o alta figura sinistra – Vasile Puscasu, un munte de om, care era adjunctul lui Alexandru Popa, zis Tanu. Detinutul politic desemnat sa moara era obligat sa ridice mana stanga. Avand o forta iesita din comun, Puscasu ii aplica nefericitului o palma care ii pleznea inima. Cu mare intarziere, doctorul inchisorii, Viorel Barbosu completa, cu stiloul complicitatii, certificatul medical, care atesta ca victima a murit de stop cardiac, un deces neprovocat. Ceva asemanator s-a petrecut cu unul din fratii Dimciu. A fost asasinat de cumplita lovitura a lui Puscasu, la 12 decembrie 1950, in celula numarul 129. Un fost viticultor, Constantin Ambrozie, era batut crunt de fiul sau, tot detinut, care devenise tortionar reeducator. Zilnic, ii repeta tatalui sau amenintarea: Voi face om din tine!
In conditiile descrise, batut, infometat si tinut in frig, Feiu Mandru s-a imbolnavit de TBC pulmonar bilateral si a fost trimis la penitenciarul de la Targu Ocna, care era un fel de depozit al tuberculosilor evolutivi. De acolo, a fost directionat la inchisoarea Galati si, apoi in lagarele de munca fortata de la Salcia si Gradina, din Balta Brailei, la constructia imenselor diguri insangerate, descrise in episodul numarul 26.
Totul se desfasura ca in feudalism. Epidemiile generau dizenterie, febra tifoida, leptospiroza, hepatita epidemica si altele. Fiecare detinut trebuia sa care peste trei metri cubi de pamant pe zi si, tot zilnic, mureau in medie doi nefericiti vlaguiti, care, de multe ori isi faceau calculul suicidului salvator. Ultima inchisoare al carui regim de maltratare l-a cunoscut Feiu Mandru a fost Penitenciarul Botosani, de unde a fost eliberat, la 18 iulie 1962. Patru zile mai tarziu se implineau 12 ani de calvar, indurat in infernul selectiv. A ramas cu sanatatea ruinata pe toata viata. In schimb, avansarile calailor au continuat, pensiile acestora atingand in prezent o cifra halucinanta, acuzati numai la nivel moral, nu penal.
Desi scapase de teroarea celulelor de dimensiuni reduse, Timofei Mandru a trebuit sa suporte, dupa eliberare, temnita cea mare, care era Romania. Cararile vietii l-au purtat prin mai multe localitati. A locuit mai intai la Tulcea, dupa care a fost internat la Bucuresti, iar apoi s-a stabilit la Piatra Neamt. A cautat sa se angajeze. Oficiul Fortelor de Munca ii oferea cele mai ingrate munci, deoarece avea cazier politic, ducea in spate stigmatul de dusman al poporului.
Lamurit de intentiile noilor autoritati democratice abundent cosmetizate dupa 1989, la sfarsitul anilor ‘90, Timofei Mandru a emigrat pe pamant canadian, impreuna cu sotia si cei trei baieti. Fiica sa a preferat sa inceapa o noua viata in tara cantoanelor, Elvetia.
Pe timpul detentiei, Feiu Mandru a acumulat o solida cultura. In acel perimetru a avut ca dascali, intelectuali de marca, cu doctorate obtinute la Viena, Berlin, Paris si Oxford, scriitori, avocati, profesori universitari, ofiteri superiori, ingineri si preoti. Desi nici unul nu era criminal, acele personalitati au fost condamnate la decenii de temnita grea.
Multe se pot scrie despre Feiu Mandru, care are la CNSAS o zestre evaluata la 18 volume, gasite pana in prezent. Din marturisirile lui se pot distinge de departe resentimentele sale fata de unele efecte ale religiei si perversitatea politicii. Prestatia lamentabila a anumitor exponenti ai acestora l-a dezamagit profund.
De fapt, nimeni nu isi poate explica cum electoratul american l-a votat pentru patru mandate pe Roosevelt, ca acesta, impreuna cu neintelesul Churchill, sa ofere pe tava necrutatorului Stalin destinele incercatului popor al Daciei milenare. Momentul critic a fost detaliat in episodul numarul 34. Referitor la urmarile acelui targ sau troc, care a declansat asasinarea pe timp de pace a sute de mii de opozanti, revin cu celebra si relevanta epigrama a matematicianului Nicolae Petrescu-Pitesti: Churchill, Roosevelt, doar o leaca / Ar fi fost, cred eu, normal / Batranetea sa-si petreaca / La Aiud sau la Canal.
Referitor la ororile acelei perioade, directionate asupra populatiei civile, o observatie pertinenta o face memorialistul Mihai Stere Derdena, in publicatia Cuvantul Romanesc, din octombrie 2002: Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste doua milioane de anchetati, condamnati si deportati… Media pedepselor a fost de zece ani. Daca inmultim acesti zece ani cu cele doua milioane de victime, obtinem douazeci de milioane de ani, pentru totalul detinutilor politici. Infricosator. Cifra geologica. Varsta glaciatiunilor multiplicata cu opt…
Toate aceste tragedii s-au intamplat in Romania secolului 20, secolul marilor descoperiri, dar si al imenselor dezamagiri. Incepand din ianuarie 1990, inchisorile s-au renovat intr-un iures ametitor, celulele condamnatilor la moarte au fost revopsite in culori frumoase. Sangele inchegat era acoperit cu tempera pastel. Facand calculele de rigoare, se poate constata ca victimele comunismului planetar depasesc de peste 13 ori pe cele ale nazismului zonal, din trei puncte de vedere: numeric, al extensiei perioadelor in care au actionat, cat si al diversitatii metodelor de producere a suferintei.
Admir insistenta cu care alte popoare comemoreaza anual holocaustul lor. Despre holocaustul nostru, provocat de expertii represiunii totalitariste, de industriasii crimei politice se aude tot mai putin. Inca nu s-au ridicat prelatele depuse peste adevar, deoarece in anumite comisii sau instante, care verifica abuzurile tiraniei comuniste, cine credeti ca a dat fuga? Ati ghicit! Deci, mai aveti de asteptat…
