Presa din Romania a dat recent publicitatii o inregistrare audio in care unul dintre patronii clubului de fotbal CFR Cluj vorbea despre un comision de succes de 35 de milioane de euro pe care l-ar fi platit compania finlandeza de telefoane celulare Nokia unei firme de consultanta din Romania. Comisionul de succes ar fi fost platit de finlandezi pentru reusita implantarii fabricii de telefoane Nokia in comuna Jucu, din judetul Cluj.
Imediat dupa publicarea inregistrarii respective, toti oficialii – de la reprezentantii Nokia si pana la firma de consultanta sau la autoritatile locale – au negat ca o asemenea suma de bani ar fi fost platita cu adevarat. Deocamdata, in afara sus-amintitei inregistrari, nu exista vreo dovada ca acel comision ar fi fost achitat.
Insa termenul “comision de succes” m-a facut sa tresar si sa-mi amintesc imediat de povestea unui bun prieten de-al meu din Romania, care mi-a relatat o intamplare adevarata, traita de el, privind o tranzactie care trebuia sa se faca si care nu s-a mai facut pentru simplul fapt ca numitul comision de succes a fost mai mic decat un alt comision de succes.
Intamplarea a avut loc la sfarsitul anului trecut, intr-un oras de provincie din Romania. Prietenul meu vroia sa vanda un imobil de patrimoniu, unde functiona o institutie de stat. Imobilul respectiv fusese recuperat in urma unui lung proces in instanta, in baza legilor privind retrocedarea proprietatilor confiscate abuziv de regimul comunist.
Toata lumea, atat prietenul meu cat si sefii respectivei institutii, era de acord ca cel mai bine ar fi ca institutia sa cumpere cladirea si sa-si continue astfel activitatea in acelasi loc unde functiona de cateva zeci de ani.
Dupa cateva luni de negociere intre noul proprietar, prietenul meu, si o comisie infiintata ad-hoc de mai marii institutiei, se convenise un pret de care, in linii mari, toata lumea era multumita. Mai erau doar cateva detalii de stabilit, de genul cine plateste taxele de notar, cadastrul etc., iar comisia urma sa decida achizitia imobilului in cel mai scurt timp.
Cand totul parea batut in cuie, avocatii prietenului meu, cei care facusera demersurile pentru recuperarea imobilului, precum si mare parte din negociere, i-a transmis acestuia ca, daca doreste ca institutia respectiva sa cumpere imobilul, trebuie sa mareasca pretul de vanzare cu 200 de mii de euro.
Prima reactie a fost de surpriza totala, omul neintelegand cum ar putea sa ceara mai mult fata de ceea ce negociase deja, in situatia in care unii membri ai comisiei faceau presiuni ca pretul sa scada in continuare. A fost lamurit repede ca respectiva comisie era doar de fatada si ca decizia se va lua la varf, iar sefii cei mari vor cele 200 de mii de euro pentru propriul lor buzunar. Dupa cateva zile de gandire si dupa ce seful cel mare i-a transmis, intr-o intalnire privata, ca nu va aproba cumpararea imobilului, prietenul meu a cedat cererii avocatilor si a marit pretul cerut, insa numai cu o suta de mii de euro, semnand in acelasi timp un angajament de plata a unui comision de succes catre avocati, egal cu diferenta de pret dintre ceea ce voia el pe cladire si pretul final de achizitie. Banii ar fi intrat in contul avocatilor pe cale legala, de unde ar fi iesit ulterior pentru a poposi in buzunarul celor care urmau sa ia decizia de achizitie a imobilului.
Pana la urma, tranzactia a picat, fiindca seful cel mare a decis sa achizitioneze un alt imobil, mai scump si mai prost amplasat, care necesita, pe langa cheltuielile de mutare a institutiei, si cheltuieli majore de renovare. Una peste alta, institutia respectiva a platit cu aproape un milion de euro mai mult decat daca ar fi achizitionat imobilul prietenului meu. Motivul? “Comisionul de succes” pe care l-a platit “competitorul” sau a fost de 250 de mii de euro.
Comparativ cu zecile de milioane de la Jucu, povestea prietenului meu pare una banala. Ea ilustreaza insa foarte bine modul in care se administreaza averea publica in Romania. Platim cele mai scumpe autostrazi din lume, iar diferenta nu se duce in buzunarul firmelor de constructie, cum am crede, ci in cel fara fund al autoritatilor de care depinde semnarea contractelor.
Cineva imi spunea recent ca mita pe care o cer autoritatile pentru a aproba diferite investitii in Romania depaseste uneori chiar profitul care s-ar putea scoate din afacerea preconizata. In aceasta situatie, firmele fie renunta sa mai investeasca, fie maresc pretul in asa fel incat sa acopere si “comisionul de succes”.
