In seara zilei de 19 octombrie 1989 ma aflam in camera de mansarda pe care o inchiriam pe strada Mihail Sadoveanu. Mariana era la mine. Ii spusesem ca in zilele urmatoare vom fugi din tara.
Pe la 9 seara, am inceput sa scot din dulap materialele pregatite pentru afise. Aveam clar in minte ce era de facut. In zilele din urma, exersasem pe paginile unui caiet de matematica diferite sloganuri si mesaje pe care urma sa le transcriu ulterior pe afisele propriu-zise. I-am spus Marianei ca in acea noapte vreau sa distribui manifeste in oras. Imi amintesc si acum figura ei speriata. A inceput sa ma roage sa nu fac asta, spunandu-mi ca este o nebunie, ca voi face ani grei de puscarie pentru asa ceva. Netinand cont de insistentele ei, am inceput sa impart in patru colile mari de carton luate de la pictorul Tellmann. Din fiecare coala am decupat cate patru foi putin mai mari decat o pagina A4. Cand am inceput sa scriu primul afis, Mariana a izbucnit in plans. Am incercat sa o linistesc si i-am zis sa nu-si faca atatea probleme, fiindca oricum vom fugi din tara. Cum perspectiva fugii era destul de iluzorie, cuvintele mele nu au avut darul s-o linisteasca prea tare.
Scriam ingrijit, cu litere de tipar, pentru ca mesajele sa fie cat mai lizibile. Nu-mi mai amintesc continutul fiecarui afis in parte. Retin doar mesaje de genul: SA IESIM PE STRADA, SA NE CASTIGAM DREPTUL LA VIATA, LA LIBERTATE!, SA URMAM EXEMPLUL POPORULUI POLONEZ! JOS CEAUSESCU!, JOS DICTATURA!, JOS SECURITATEA!, TRAIASCA DOINA CORNEA!
Dupa primele doua afise scrise de mine, timp in care Mariana statuse imbufnata pe pat, a venit langa mine si mi-a cerut sa-i dau si ei cateva coli. Incet, metodic, s-a apucat si ea de scris, fara sa-i cer eu sau sa o indemn sa faca acest lucru. Cu miscari precise, fara prea multa ezitare sau reflectie, a inceput sa scrie mesaje prin care ii intreba direct pe oameni: UNDE ESTE VITALITATEA VOASTRA? sau DORINTA DE A TRAI OMENESTE?. Un alt afis de-al ei se incheia cu TRAIASCA LIBERTATEA! JOS INFORMATORII SECURISTI! si JOS INSTIGATORII!. Nici nu realizase in acel moment ca “instigatorii” eram chiar noi.
Pana la urma, eu am scris 5 afise, iar Mariana 4. As mai fi scris si altele, fiindca in total aveam 12 coli, dar imi epuizasem ideile. Pe fiecare din cele 9 afise scrisesem 4-5 sloganuri diferite, iar majoritatea afiselor fusesera semnate cu formula SINDICATUL “LIBERTATEA”. Doream sa las impresia ca suntem o organizatie si ca suntem pe punctul de a pregati o mare manifestatie in Lupeni. Faptul ca Mariana scrisese si ea intarea si mai mult ideea ca suntem un grup, fiindca pe afise apareau doua scrisuri diferite.
Pe unul din afise scrisesem JOS INFORMATORUL MEDREA OLIMPIU!, lucru care avea sa ajute mai tarziu la arestarea noastra. Olimpiu era un coleg de munca de la Pompieri, despre care cu totii “stiam” ca era informator la Securitate. Mama lui era sefa unui magazin Alimentara din Lupeni. Imi propusesem sa lipesc afisul respectiv pe geamul magazinului in care lucra mama lui, pentru ca lumea sa stie cu ce se ocupa feciorul sefei de magazin.
Cand am terminat de redactat cele noua afise, se apropia deja de miezul noptii. Am pus afisele sub geaca de piele, borcanul de aracet, luat tot de la pictorul Tellmann, in buzunar si am plecat. Am lasat-o pe Mariana in capul scarilor, uitandu-se dupa mine cu o privire lunga si speriata. Am iesit in strada intunecata si mi-am dat seama ca eram cel putin la fel de speriat ca si ea. Emotiile erau atat de evidente incat simteam un usor tremurat al barbiei. Aerul era rece. In Valea Jiului, noptile sunt deosebit de racoroase, iar umezeala care se ridica din apa involburata a Jiului, ce se pravalea cu zgomot la doar 3-4 metri de casa in care locuiam, facea ca frigul sa fie si mai patrunzator.
Am luat-o in directia podetului de lemn, peste care traversam Jiul, pentru a ajunge la complexul alimentar din centrul vechi al Lupeniului. Aici, un sir de cladiri vechi, darapanate, adaposteau laolalta magazine, depozite de marfuri dar si mici ateliere mestesugaresti. Primul afis l-am lipit pe chiar usa de la intrarea in magazinul Alimentara, acolo unde, de nenumarate ori pana atunci, statusem la coada pentru laptele, “branza Fagaras” sau painea pe care de multe ori nu le mai “prindeam”. Vedeam cu mintea figurile curioase si speriate ale primelor persoane venite pe la 4 dimineata sa se aseze la coada.
Ca peste tot in orasele din Romania, oamenii se trezeau cu noaptea in cap pentru a se aseza, cu 2-3 ore inainte de deschidere, la cozile ce se formau de-a lungul magazinelor, in asteptarea masinii cu lapte sau cu paine, a functionarelor care sa faca inventarul, sa doseasca o buna parte din marfa pentru clientii preferentiali si sa deschida magazinul pentru prostime. “Prostimea” era formata din batranii care aveau misiunea de a asigura gospodariile cu cele necesare traiului cotidian.
Nu m-am trezit niciodata la 4 dimineata pentru a sta la coada la alimente. M-am trezit insa pe la trei jumate-patru dimineata in cele 11 luni in care am lucrat in subteranul Minei Lupeni, in 1984. In drumul meu cotidian spre cantina minei, unde ajungeam in jur de 5 dimineata, ii vedeam pe oamenii care, indiferent de vreme, stateau la coada. Ca ploua, ningea sau era frig de crapau pietrele, batranii se aflau in fata magazinelor, asezati pe scaunele mici din lemn, facute special pentru asta, sau dand ture prin fata magazinului, ca sa-si dezmorteasca picioarele obosite sau inghetate, in timp ce sacosa “tinea randul” in locul lor. Ii priveam mai mereu cu un soi de compasiune si dispret. Fiind cei mai multi dintre ei oameni in varsta, imi spuneam in gand ca “voi ati adus comunismul la putere, acum trebuie sa platiti”. Cei care stateau la cozi erau generatia bunicilor mei: oameni care trecusera prin toate nenorocirile secolului XX: cele doua razboaie mondiale, iar apoi, cea mai criminala dintre toate, instalarea comunismului.
Foarte aproape de centrul comercial din Lupeniul vechi se afla statia CFR, unde poposeau trenurile care legau Barbateniul de Petrosani. Barbateni era un cartier format din blocuri construite in jurul minei cu acelasi nume. Aici, in statia CFR, am lipit cel de-al doilea afis.
Mai intai am dat tarcoale locului, pret de cateva minute, pentru a ma asigura ca nu se afla nimeni prin preajma, ascuns de intunericul care acoperea aproape totul in jur. Un bec chior lumina partea dinspre bulevard a statiei CFR. Linia ferata se afla intre albia raului Jiu, de unde incepeau depozitele de lemn ale Minei Lupeni, si bulevardul Tudor Vladimirescu, care traversa practic orasul de la un capat la altul, pentru a se transforma apoi in drum judetean ce mergea de la Petrosani pana la Campu lui Neag, aproape de munte. La Campu lui Neag functionase o vreme o cariera de carbune, pe locul unui sat pe care comunistii il stramutasera.
“Usurat” de doua dintre afisele cu continut “necorespunzator”, dupa cum aveau sa le numeasca securistii mai tarziu, am luat-o in sus pe bulevardul Tudor Vladimirescu. Acum ma simteam mult mai curajos si mai hotarat “sa dau de pamant cu regimul comunist”.
Orasul Lupeni era atunci si este si acum impartit in doua. Un oras vechi, format – inca de la inceputurile exploatarii miniere din zona, de la sfarsitul sec. 19 – din case de locuit “coloniale”, nume luat de la coloniile de muncitori – Carolina, Stefan, Braia, Grafit, Nivelt etc. – distribuite oarecum uniform in jurul Minei Lupeni. Si orasul nou, construit de comunisti de-a lungul soselei-bulevard care lega, cum spuneam, Petrosaniul de Campu lui Neag.
“Imbatat” de ganduri revolutionare, urcam pe Tudor Vladimirescu in cautarea celei de-a treia locatii pentru chemarile noastre la lupta. Undeva, in partea dreapta a bulevardului, se profila in intuneric singurul bloc turn din Lupeni, ce avea, cred, vreo 14 etaje. Mi-am zis ca acolo poate fi un loc bun pentru cel de-al treilea afis. Am intrat in casa scarilor, m-am asigurat ca nu e nimeni si am lipit repede afisul chiar pe usa de la intrare.
Revenit la bulevard, mi-am continuat drumul catre “colonia Braia”, devenita intre timp un fel de buricul targului, loc de promenada si de “socializare” pentru tinerii din Lupeni. Cartierul Braia, situat cam la jumatatea distantei dintre centrul vechi si Barbateni, se afla pe o coama de deal. Ca sa ajungi aici, din orice directie ai fi venit, trebuia sa urci dealul. Aici se afla restaurantul Cina, cinematograful Cultural, un coafor, o unitate CEC, precum si mai multe magazine, printre care si Alimentara mamei lui Olimpiu. In spatele restaurantului Cina incepea piata agroalimentara a orasului. In aceasta zona am lipit 4 afise, dintre care si afisul cu destinatie speciala pentru “prietenul” meu Olimpiu.
Am parasit zona Braia si am coborat spre Nivelt. Aici s-a intamplat un incident care avea sa precipite planurile legate de fuga din tara. In timp ce lipeam un afis pe geamul de la aprozar, am auzit un sunet puternic de tignal, ca al celor din dotarea patrulelor de noapte care asigurau “ordinea si linistea” in orase pe vremea lui Ceausescu. La o distanta de aproximativ cincizeci de metri, am vazut inaintand spre mine o patrula formata din 2 sau 3 persoane. Le auzeam distinct vocile, dar nu pareau sa alerge sau sa se grabeasca. Eram oarecum la adapostul intunericului, fiindca luminata era doar o parte din cladire, dar nu si coltul unde se afla aprozarul. M-am speriat, dar nu m-am panicat si nu am luat-o la fuga. M-am gandit ca probabil nici nu ma vazusera, iar gestul meu de a fugi ar fi condus tocmai la acest lucru.
M-am prelins pe langa vitrina aprozarului si, imediat ce am dat coltul blocului, am luat-o la goana pe stradutele ce duceau catre Fabrica de Vascoza si caminele de nefamilisti, unde locuisem si eu in urma cu mai multi ani. Dupa vreo 10 minute de alergat, m-am oprit in loc si am cautat sa vad daca sunt urmarit. Nimic nu tulbura linistea acelei nopti reci de sfarsit de octombrie. Mi-am cercetat haina si am constatat ca mai aveam un afis de lipit. Ocolind destul de mult, m-am intors catre bulevard si am traversat podetul care lega zona Nivelt de o zona pe care oamenii o numeau C.A.P. Prescurtarea venea de la Complex de Alimentatie Publica. Era o cladire noua, unde se deschisesera cateva magazine si un restaurant. Am trecut pe langa C.A.P. si am luat-o catre zona Postei, unde se aflau mai multe magazine. Pe aici treceam de fiecare data cand urcam la Grupul Scolar, unde am terminat doi dintre anii mei de liceu la seral. Ultimul afis l-am lipit pe vitrina unuia dintre aceste magazine.
Aici trebuie sa fac o paranteza, fiindca schema pe care o public mai sus indica altceva. Conform ei, ultimele doua afise au fost lipite in zona Nivelt, iar afisele de la blocul turn si de langa Posta nu apar deloc. De asemenea, pe schema apare ca as fi plasat doua afise la statia CFR si niciunul la Alimentara din centrul vechi al orasului. Nu am alta explicatie decat faptul ca afisele au fost gasite de patrule diferite, asa cum reiese de altfel si din declaratiile militienilor gasite la dosar, iar cel care a pus totul cap la cap nu s-a preocupat prea mult sa indice exact locul unde au fost gasite cele opt afise. Cat despre al noualea, cel de la blocul turn, acesta nu a fost gasit niciodata si nici eu nu am facut referire la el pe timpul anchetelor.
M-am intors acasa tinandu-ma cat mai departe de bulevardul Tudor Vladimirescu. Cand am intrat in camera, ceasul era aproape doua dimineata. Toata operatiunea de lipire a afiselor durase in jur de doua ore. Mariana adormise imbracata, intinsa pe patul nedesfacut. I-am povestit cum s-a desfasurat intreaga operatie, povestindu-i si de intamplarea cu patrula de la Nivelt. Cred ca in acel moment am decis impreuna ca cel mai bine ar fi sa plecam chiar a doua zi catre Timisoara. Ii spusesem totusi ca dimineata, inainte sa plecam, voi merge sa vad daca se intampla ceva in centrul vechi, acolo unde pusesem afisele de la Alimentara si de la statia CFR. Istovit de emotie si de oboseala, pentru cateva ore m-am lasat prada somnului. A doua zi avea sa inceapa insa alta aventura.
