Pe unde ne poarta metroul (4): Bonaventure

Nimic nu este mai banal intr-un oras mare cum este Montréalul decat o calatorie cu metroul. Stim pe de rost, ca pe o poezie, numele si succesiunea statiilor. Dar stim oare si ce inseamna ele, ce evoca si ce loc ocupa in imaginarul si in istoria Montréalului, Québecului si Canadei? Pe parcursul mai multor numere, va vom infatisa, pe scurt, “povestea” acestor nume.

Bonaventure
Denumirea acestei statii de metrou din centrul orasului, de pe linia portocalie, are o istorie particulara, care vorbeste mult despre moravurile locului in care am imigrat. Si asta pentru ca Bonaven­ture e numele unui teolog din secolul al XIII-lea (canonizat in secolul al XV-lea), care nu a avut absolut nicio legatura – nici directa, nici indirecta – cu istoria Québecului.

Bonaventure sau Saint-Bonaventure desem­na, in secolul al XIX-lea, o parte din actuala stra­da Saint-Jacques, intre strada McGill si Piata St-Henri. Numele strazii a fost preluat de Gara Bonaventure, construita in 1847 si care, din 1880, era folosita de Intercolonial Railway ca statie terminus pentru trenurile ce veneau din provinciile maritime – de exemplu, pentru cele de la Halifax (Noua Scotie).

Numele garii s-a transmis mai departe Pietei Bonaventure, care s-a construit la mijlocul anilor ‘60. Si, de aici, statiei de metrou inaugurate in 1967. Prin trecerea de la strada la gara si apoi la piata si la statia de metrou, numele Bonaventure a pierdut supranumele “Saint”.

Data fiind frecventa >sfintilor” in nomencla­tura strazilor, precum si constelatia localitatilor cu nume de sfinti care inconjoara marile orase din Québec, putem spune ca Saint­Bonaventure nu evoca, de fapt, o amintire, ci o matrice de gandire, profund religioasa si stabila. Asa cum multimea numelor de monarhi, politicieni si eroi militari in toponimia schimbatoare a Bucurestiului suge­reaza o matrice istorica agitata, un drum sinuos, cu dese schimbari de directie.

”Sfantul” Bonaventure s-a nascut in 1221, in Bagnoreggio (Toscana), sub numele de Giovanni di Fidanza. Tatal sau era medic. Exista o legenda potrivit careia numele de Bonaventure i s-ar dato­ra Sfantului Francisc dinAssissi (1181 sau 1182- 1226), care s-ar fi rugat pentru insanato­sirea lui atunci cand, in copilarie, fusese ame­nintat de o boala grea si care, dupa vindecare, ar fi exclamat: O, buona ventura! (in traducere literala: O, soarta buna!).

Dar legenda a aparut in ultimii ani ai secolului al XV-lea si, desi intemeiata pe o relatare a lui Giovanni di Fidanza, nu a fost confirmata in timpul vietii lui de alte marturii, si nici de biografia sfantului din Assissi.

Nu se cunosc alte amanunte despre viata lui Bonaventure pana la trimiterea sa la studii de teologie, in 1236, la Sorbona – universitate care, inainte de 1789, era cunoscuta sub numele de Université de Paris. Acolo avea sa stu­die­ze cu un mare teolog scolastic englez, Alexander de Hales, caruia ii va deveni discipol. Intra in ordinul franciscanilor, iar dupa ce-si ia licenta, el insusi va preda teo­logia cativa ani. Abando­neaza insa invata­mantul in 1257, cand este numit general al ordinului franciscan. Moare la 53 de ani si va fi canonizat, 200 de ani mai tarziu, de papa Sixt al IV-lea. Dupa inca o suta de ani, papa Sixt al V-lea il proclama “doctor seraphicus” al biseri­cii.

Sfantul Bonaventure a fost contemporan, coleg si totodata rival cu Toma din Aquino, care a murit in acelasi an cu el si care a primit titlul de >doctor angelicus”. Toma d’Aquino apartinea ordinului domi­ni­can si re­prezenta, in teologia vremii, o tendinta rationalista, avand ca punct de plecare filosofia lui Aristo­tel. El este autorul asa-numitelor dovezi ratio­nale, cinci la numar, ale existentei lui Dumnezeu.

Sfantul Bonaventure, autor al unui mare numar de tratate si comentarii teologice (pe marginea unor opere ilustre in epoca, precum Sen­tin­tele lui Pierre Lombard), reprezenta tendinta opusa, derivata din traditia platoniciana. Pentru el, cunoas­terea lui Dumnezeu nu putea fi o tinta sau un obiect al ratiunii, ca la tomisti. Ratiunea umana este neputincioasa in fata maretiei divi­ne. Dar omul il poate cunoaste pe Dumnezeu prin cre­dinta si intuitie. Izgonirea din Rai a intunecat aceasta cunostere, dar nu a a­­nu­­lat-o. Dumnezeu poate fi descoperit in universul inconjurator, conceput de el ca o carte despre sine, unde tot ce exista este asemenea literelor care, combinate, exprima o infinitate de sensuri.