Un tren pierdut si o arestare stupida

Cand m-am trezit dimineata, ceasul era aproape sase. In camera se facuse frig de-a binelea. Primul gand a fost la afisele lipite cu cateva ore mai devreme pe vitri­nele magazinelor din Lupeni. Imi imaginam ca in chiar acele clipe erau oameni care le citeau. Nu ma gandisem deloc insa la modul in care ei ar fi putut reactiona. Ce ar fi trebuit sa faca? Ce as fi facut eu daca as fi citit un astfel de inscris? Mai tar­ziu, in timpul anchetelor de la Securi­tate, aveam sa aflu cate ceva despre soarta afiselor noastre, dar in acea dimineata de 20 octombrie ignoram cu totul ce se in­tamplase cu ele.

Am trezit-o si pe Mariana si i-am spus ca as vrea sa merg sa vad daca afi­sele mai sunt la locul lor si daca, even­tual, sunt oameni adunati in locurile in care le-am lipit. Buimaca de somn, prima ei reactie a fost ca ar trebui mai degraba sa plecam la Timisoara. Daca, la inceput, se speriase de ideea fugii din tara, acum parea mai motivata chiar si decat mine.

Decizia de a fugi era, in fapt, luata de mult, iar amanarea acestui moment nu mai avea acum nicio justificare. Ideea ca am putea fi arestati de Securitate inainte sa apucam sa parasim orasul m-a facut sa fiu de acord cu sugestia Marianei de a pleca in chiar acea dimineata. Nu trebuia decat sa ne adunam putinele lucruri pe care urma sa le luam cu noi si sa ne suim in autobuzul de Petrosani, iar, de acolo, in trenul de Timisoara.

Cred ca era in jur de 7 dimineata cand am iesit din casa. De la locuinta mea si pana in statia de autobuz era aproape un kilometru distan­ta. L-am parcurs tacuti, absorbiti fiecare de gandurile proprii. Se luminase destul de bine si vedeam grupuri de oameni cum se indreptau catre Mina Lupeni. Nimic nu parea sa tulbure rutina obisnuita a ora­su­lui. In statia de autobuz, doua-trei persoane asteptau cursa de Petrosani. O suta de metri mai incolo se afla statia CFR, locul unde lipisem unul din afise. I-am spus Marianei ca ma duc sa vad daca afisul mai era acolo.

Locul era pustiu, semn ca niciun tren nu urma sa treaca prea curand. Ma prefaceam ca ma uit sa vad orarul trenu­rilor si trageam cu ochiul, cautand afisul. Nu-l gaseam si nici nu-mi mai aminteam exact locul in care il lipisem. M-am apro­piat de geamurile dinspre bulevardul Tudor Vladimirescu si am vazut cateva urme de pasta alba pe sticla murdara. Am inteles repede ca acolo era locul, dar ca afisul fusese deja dezlipit de cineva.

Asadar, protestele de strada pe care imi imaginam ca afisele mele ar putea sa le provoace aveau sa mai astepte. Ma uitam in susul bulevardului, catre cartierul Braia, sperand totusi ca acolo s-ar fi putut intampla ceva. Din cauza cetei, nu vedeam insa la mai mult de 2-300 de metri. Orasul parea a fi intr-un moment de acalmie inainte sa se trezeasca la viata.

Cand m-am urcat in autobuzul de Petrosani, am facut-o cu un sentiment de vinovatie, dar si de usurare in acelasi timp. Ma simteam de parca as fi facut o mare prostie, iar acum fugeam ca sa scap de pedeapsa. Pe de alta parte, ideea ca reusisem sa-mi strig nemultumirea, chiar si asa, pe ascuns si fara prea multe sanse ca cineva sa auda, imi dadea o oarecare stare de satisfactie.

In autobuz, aveam impresia ca toata lumea era la curent cu ceea ce facusem si se uita la noi cu priviri curioase. De la Petrosani, am luat primul tren catre Timisoara, unde am ajuns dupa-amiaza, tarziu. Planul pe care ni-l facuseram era sa luam un tren de seara, care sa ne lase cat mai aproape de frontiera sarbeasca, iar de acolo sa o luam pe jos, noaptea, pe camp, catre granita. Ne gandeam ca, daca ne amestecam cu navetistii – care, banu­iam noi, se intorceau seara catre casele lor, de la Timisoara – am putea trece neobservati.

Primul tren pleca in jurul orei 7 seara, cu destinatia Jimbolia. Cu aproape o jumatate de ora inainte, ne-am dus la peronul indicat pe panoul din gara. Dupa un timp, vazand ca niciun tren nu soseste la linia anuntata, am intrebat pe cineva daca stie ce se intampla cu trenul de Jimbolia. Atunci am aflat ca peroanele pentru trenurile locale sunt intr-o cu totul alta parte fata de locul in care eram. Am alergat intr-un suflet catre zona indicata, dar trenul nostru plecase deja de cateva minute.

Cand am vazut ca urmatorul tren era catre miezul noptii, am realizat repede ca planul nostru se dusese pe apa sambetei. Ne parea mult mai riscant sa te afli intr-o zona de frontiera noaptea tarziu decat ar fi fost la o ora de seara, cand te puteai ames­teca printre zecile de oameni care se intorc acasa dupa o zi de munca.

Am luat in calcul posibilitatea de a amana trecerea frontierei pentru a doua zi, dar acest lucru presupunea sa cautam un hotel pentru a ramane peste noapte. Pe de alta parte, nimeni nu putea garanta ca a doua zi lucrurile s-ar fi petrecut mai bine, mai ales ca, fiind sam­ba­ta, vor fi mai putini oameni care cala­toresc cu trenul. Mi-am zis ca pier­de­rea acelui tren putea fi un semn al destinului si ca e posibil ca lucrurile sa intoarca, mai tarziu, in avantajul nostru.

Am urcat in trenul de noapte – un personal care, evident, nu avea compartimente. Ne-am instalat pe o bancheta dinspre mijlocul vagonului. Voiam sa putem supraveghea ambele usi de acces si, eventual, sa avem timp de reactie. Pe celelalte banci, grupuri de navetisti jucau carti sau povesteau cu voce tare intampla­rile de peste zi. Fiecare parea sa cunoasca pe fiecare, iar asta facea ca noi sa ne simtim si mai stingheri.

Inca de la Lupeni, imi facusem o harta a zonei, pe care notasem numele localitatilor, locul pe unde trecea calea ferata, canalul Bega, raul Timis si linia de frontiera dintre Romania si Iugoslavia. Planul era sa mergem cu trenul pana in localitatea Ionel (Iohanisfeld), iar de acolo sa o luam pe jos, pe camp, catre Iugoslavia. Pentru a ajunge la Ionel, trebuia sa schimbam trenul la Carpinis. In definitiv, puteam sa mergem si catre Jimbolia, dar alesesem localitatea Ionel dintr-un motiv precis. Mariana cunostea pe cineva care avea rude intr-o localitate invecinata, Otelec. Din cate intelesesem, era vorba chiar de primarul localitatii Otelec, pe nume Smidt, a carui fiica era maritata in Lupeni.

Ne gandisem ca, in eventualitatea in care vom fi intrebati ce cautam in acea zona, vom putea spune ca ne ducem in vizita la familia Smidt. La urma urmei, ce putea fi mai normal decat ca doi tineri sa viziteze in plina noapte o “cunostinta” pe care nu o vazusera niciodata pana atunci!? Abia acolo, in tren, am realizat ca planul nostru scartia din toate incheieturile si ca, in cazul unui control, va fi putin probabil sa convingem pe cineva ca povestea noastra este adevarata.

Aproape de miezul noptii, trenul s-a pus in miscare. Dupa ce am iesit din zona garii, am intrat intr-un fel de semi-obscuritate, fiindca cele mai multe dintre becurile din vagon erau arse sau lipseau complet. Nu au trecut mai mult de 15-20 de minute si am vazut, in capatul vagonului, un militar care parea sa verifice actele calatorilor. Ne-am dat seama ca va ajunge si la noi foarte curand si am repetat repede cu Mariana ce urma sa-i spunem referitor la prezenta noastra in acel tren. Varianta cu vizita la primarul Smidt din Otelec parea cea mai plauzibila. Preva­zatori, cumparaseram si un buchet de flori din gara de la Timisoara.

Cand ni s-au cerut actele, inima mea era deja cat un purice. Mimand mirarea ca suntem legitimati, i-am intins amandoi buletinele de identitate. A urmat, firesc, intrebarea referitoare la scopul prezentei noastre in acel tren. Raspunsul a venit aproape instantaneu si i-am aratat, cu mult subinteles, buchetul de flori din bratele Marianei.

Obisnuit probabil cu astfel de “vizite” nocturne la diverse familii din localitatile de frontiera, caporalul nu s-a lasat impresionat si ne-a spus ca trebuie sa-l urmam, retinandu-ne actele de identitate. Ne-a condus in zona care separa vagoanele unul de altul. Aici, usa trenului era deschisa, iar militarul s-a postat in fata ei, gandindu-se probabil ca, in acest fel, va descuraja orice tentativa de a sari din mers.

M-am asezat, ghemuit, la aproape un metru distanta de el. Ma uitam, prin­tre picioarele lui, cum defileaza, unul dupa altul, stalpii de pe marginea caii ferate. Mariana statea in picioare, uitandu-se intrebatoare si oarecum speriata catre mine. Stiam ca linia de frontiera se afla la doar cativa kilometri distanta de noi.

Au trecut douazeci de ani de la acel moment, dar nu mi s-a sters niciodata din minte imaginea acelui militar postat in cadrul usii vagonului. Avea arma atarnata de gat, amenintator, dar atitudinea lui era mai degraba linistita, calma. Nu vedea in noi nici un fel de pericol. Cu toate acestea, in cele 15-20 de minute cat a durat drumul pana la prima statie, am fost de mai multe ori pe punctul de a ma arunca asupra lui pentru a-l impinge afara din tren, pentru ca apoi sa sarim din mers si sa ne pierdem in intuneric. Nu stiu nici azi ce m-a oprit sa-mi transform gandul in fapta, dar ipoteza ca atunci as fi putut ucide pe cineva m-a chinuit mereu.

Pe masura ce trenul avansa in noapte, imi era tot mai clar ca urma arestarea noastra, daca nu putem consi­dera ca eram deja arestati. Chiar daca, in momentul ridicarii de pe locurile in care ne aflam in compartiment, am impins sub bancheta o sacosa in care aveam o haina de camuflaj facuta pentru Mariana, in bagaje mai aveam destule obiecte care dovedeau intentia noastra de a trece ilegal frontiera.

Am fost dati jos din tren in gara din Checea si, de acolo, escortati pana la pichetul de graniceri din localitate. Cred ca era deja unu noaptea cand am fost bagati intr-o curte in care se afla un singur soldat, care patrula prin fata unei cladiri. Am inteles putin mai tarziu ca aceea era camera de garda si ca inauntru dormea subofiterul de serviciu. Zece minute mai tarziu, dupa ce acesta a fost trezit din somn, au bagat-o pe Mariana la ancheta. Eu am ramas afara, sub paza santinelei. Rucsacul era la mine, asa ca primul gand mi-a fost sa scap de toate obiectele compromitatoare.

Am intrat in vorba cu soldatul care ma pazea si am aflat ca il chema Adrian si ca era din judetul Brasov. Faptul ca si eu traisem aproape doi ani in Brasov a constituit un subiect de conversatie si o oportunitate de a-i castiga increderea. Dupa circa zece minute, i-am spus direct ca am nevoie de ajutorul lui. I-am explicat ca am in rucsac anumite lucruri de care ar trebui sa scap inainte sa intru in camera de garda. Era vorba despre o busola, despre o harta facuta de mine, cu traseul pe care trebuia sa-l urmam ca sa trecem granita la sarbi, precum si de mai multi ardei iuti pe care ii luasem pentru a ne da pe incaltaminte. Auzisem ca, pentru a scapa de cainii granicerilor, trebuia sa te dai cu ardei iute pe pantofi, incat acestia sa nu-ti poata lua urma.

Spre surprinderea mea, militarul m-a lasat sa arunc busola peste gardul unitatii. Ardeii, care erau ascunsi intr-un ciorap, i-am aruncat intr-un tufis din curtea unitatii, pretextand ca merg sa fac pipi. Harta am ingropat-o in pamantul afanat care se gasea exact in fata camerei de garda. In momentul in care am fost chemat la ancheta, singurul obiect “compromitator” pe care il mai aveam in rucsac era un dictionar roman-francez.

Cand am intrat in camera de garda, in fata mea, asezat la o masa ce tinea loc de birou, statea un subofiter de graniceri, vizibil iritat ca a trebuit sa se trezeasca din somn pentru noi. Dupa dificultatea cu care reusea sa vorbeasca, subofiterul bause zdravan inainte sa se culce. Mirosul de om baut ajungea pana la scaunul pe care, cu un gest autoritar, mi-a cerut sa ma asez. (va urma)