Sake tine un jurnal (19)

Sake sta nemiscata, in patru picioare, maturand salonul cu o privire neutra, aparent complet dezinteresata de prezenta noastra. Daca incerc s-o mangai, ma musca. Nu in joaca, ci cu toata forta maxilarelor ei. De diminea­ta am dus-o la veterinar si am tinut-o in timp ce era vaccinata si i se lua proba de sange pentru analize. Acum e seara si inca n-a uitat. Poate ca, sub efectul medi­ca­tiei, ma vede altfel decat de obicei. Sau ma vede mai bine. Ca pe-un animal urat, fara blana, fara coada, cu pielea acoperita cu straturi de carpe, cu ochii acoperiti de bucati de sticla prinse de urechi, uneori scotand fum printr-un bat tinut intre dinti. Poate ca are o criza de paranoia si ma crede un animal cu reactii incontrolabile, unul periculos, care vrea s-o muste. A fost vaccinata la un sfert de ceas dupa ce scapase de frizer. Numai tunsul este deja o experienta solicitanta. Dureaza cu totul doua ceasuri. Cand scapa de-acolo, Sake se asteapta sa fie dusa imediat acasa si sa beneficieze de un tratament de favoare. De data asta, s-a vazut bagata intr-o incapere ingusta, mobilata cu o masa metalica, in care o astepta o doctorita dotata cu o trusa de seringi si insotita de un asistent. Dupa tuns, am avut o scurta conversatie cu frizerul, un roman numit Andrei Popa, fost – in Romania, in urma cu ceva ani – realizator al unei emisiuni de televiziune despre dresajul canin. Tocmai descoperise ca Sake e un autor publicat. Facuse conexiunea intre numele ei si titlul rubricii din Pagini romanesti, pe care o citise in dimineata aceleiasi zile. Il ajutase si poza autoarei, din ziar. Omul o tunde pe Sake de aproape un an, cam o data la doua luni, dar abia acum realizase pe blana si unghiile carei celebritati isi tacane el foarfeca. Doctorita anglofona, in timp ce o imobiliza cu un ham din piele, s-a interesat si ea de activitatea publicistica a pacientei. Andrei ii aratase, mai devreme, ziarul. *** Draga jurnalule, am avut o zi grea. La veterinar, in loc sa ma concentrez pe durerea mea, a trebuit sa il ascult pe Sorin spunand prostii despre munca mea onesta, de catel dedicat scrisului. Suferinta mea a fost dubla. Iar seara, a trebuit sa-mi castig cu forta, adica prin cateva muscaturi bine plasate, dreptul de a ramane singura in fata laptopului. Mari stiri n-am, dar, dupa cum spunea Confuzius, “o stire care nu-i data la vremea ei face mai putin decat un sobolan mort, plutind pe apele fluviului Yangtze”. La Val David, in total anonimat, de parca ar fi fost vorba de o consfatuire pe tema dosirii unor deseuri radioactive, s-a desfasurat un cenaclu literar poliglot, destinat exclusiv poetilor. Organizatoarea este o inginera romanca de expresie poetica engleza, proprietara unui mic motel pe care-l vrea rezidenta de scriitori platitori. Poetii invitati au citit, s-au aplaudat intre ei si au incercat sa-si vanda carti unul altuia. Se pare ca nici unul n-a reusit. Dupa spusele sursei X, patru dintre poetii participanti sunt membri ai comunitatii romano-montrealeze. Prestatia cea mai apreciata, una in limba engleza, a avut-o un bine cunoscut epigramist. Poetul cu 14 volume publicate in 4 ani a folosit prilejul pentru a anunta ca opera lui numara acum 16 aparitii editoriale. (A cinspea urmeaza, banuiesc). Adevarul e ca un stagiu de scriitor in rezidenta la Val David nu mi-ar pica nici mie rau. Mi-as petrece zilele prin iarba grasa de la “Campul romanesc”. Seara tarziu m-as retrage in rezidenta si m-as pune pe scris. Iar daca nu mi-ar iesi, m-as pune pe latrat, fara riscul de a inoportuna pe cineva.