Artist si imigrant: intersectia paralelelor

A scris versurile la The Maple Leaf Forever, imnul neoficial al Canadei, pe care o lume întreaga l-a auzit la Olimpiada de la Vancouver, in interpretarea celebrului Michael Bublé. Este roman si traieste la Toronto. Ii place matematica, vorbeste o multime de limbi straine, canta, are spirit si haz, joaca in teatru, film si in productii tv. Numele lui este Vladimir Radian.

Pagini Romanesti: Romanii din Montréal, care v-au vazut in iulie, la EUROfEST, au fost impresionati de vocea si de calita­ti­le dum­neavoastra de show-man. Cu toa­te acestea, nu multi auzisera de Vla­di­mir Radian. Sunteti mai cunoscut in comunitatea ro­maneasca de la Toronto? Sau mai degraba in afara ei?
Vladimir Radian: Asa este, mai degraba in afara ei. Pe scena (dramatica sau muzicala) lucrez, in principal, in engleza. De asemenea, am lucrat mult in comuni­tati etnice – poloneza, rusa, italiana – cu ar­tisti minunati, instruiti in vechi centre europene cu lungi traditii, de la care am invatat multe tehnici si culori de interpre­ta­re. Iar munca in film, radio si TV se desfa­soara, desigur, in limba ceruta de proiectul respectiv.

P.R.: Ce ar trebui sa stie romanii despre Vladimir Radian?
V.R.: M-am nascut in Bucuresti, un Bucuresti colorat si vibrant, in care se mai simteau ecourile micului Paris din perioa­da interbelica. Ce faceam in Romania? Lucram in uzina, ca informatician. Era a doua perioada cand lucram intr-o uzina. Prima oara a fost dupa participarea la un festival folk, sponsorizat de unul din membrii familiei Ceausescu. Spre surpriza organizatorilor, am cantat We Shall Over­­ – come (n.r.: Un cantec de protest devenit imnul miscarii pentru drepturi civice din Statele Unite). A ur­mat o mica neinte­le­gere energica cu oamenii de la Securitate, trimisi sa ma elimine de pe scena. In consecinta, am fost exclus din Universitate si trimis la re­educare prin munca, intr-o fabri­ca lo­cala.)

Crescusem cu incredere deplina in ce ma inconjura, nu numai mandru de figu­rile din trecutul Romaniei, dar si convins ca greutatile tarii au ramas in urma, in acel trecut problematic si eroic. Crescut cu Blaga si Rebreanu, scaldat in melancolia doinei si frumusetea ireala a plaiurilor de la poa­lele Carpatilor, eram sigur ca viata mea va fi cuprinsa in viitorul tarii.

Ironia este ca evenimentele inconjurand EUROfEST 2010, incluzand acest interviu cu dvs, au fost prima ocazie, du­pa multi, multi ani, in care am vorbit si scris exclusiv in romaneste.

Despre venirea in Canada, anul e mult mai putin important decat luna: ia­nua­rie, cu termometrul la -16 si un concept nou: windchill-factor (care in sapta­ma­na aceea era probabil -200, cel putin pentru noii veniti). Inca nu ne-am revenit din surpriza, desi au trecut mai mult de douazeci de ani.

O mama apriga
P.R.: Cum a fost integrarea dvs. in societatea canadiana si cum ati ajuns in lumea artistica de aici? Sunteti multu­mit de cursul actual al carierei dvs. sau continuati sa explorati noi directii?
V.R.: Imi amintesc o conversatie timpurie cu un casting agent, fost actor de film in Croatia. L-am intrebat despre experienta lui in Canada. A tacut, a ezitat, apoi mi-a spus: Vladimir, nu stiu ce fel de actor esti, dar daca-ti imaginezi ca in filmele de aici vei juca altceva de­cat partizanul care, in fruntea atacului, striga “Avaaanti!”, gre­sesti… Am suras politicos si sceptic, dar sunt sigur ca mul­ti colegi vor da din cap a recu­noas­te­re.

Scena teatrala canadiana a fost bu­na cu mine, buna ca o mama apriga si ne­vo­ia­sa: munca din belsug, plata mai putin im­belsugata. Roluri substantiale, pline de sa­tisfactii, dar munca in film si TV este esentiala.

Personal, prefer scena deschisa, scan­durile sub picioare, publicul prezent si ar­cul lung, neintrerupt al spectacolului li­ve. Filmul seamana mai mult cu fabrica­rea unui mozaic, segmente separate, create si finisate in izolare, fara pulsul viu si imprevizibil al contactului direct.

Despre integrare… singura proble­ma (comuna – sunt convins – cu, cel putin, o parte din cei ce citesc aceste cuvinte) a fost sa-mi netezesc propriile asperitati si compor­tarea incisiva cerute de viata zilnica in locurile din care venisem.

De fapt, mai e ceva. Ceva ce n-am gasit men­tio­nat in niciuna din cartile citite vreodata despre America de Nord. Si anu­me, cat de strain e totul la inceput: casele, trotuare­le, ban­cile, felul in care cresc po­mii, aerul, ploa­ia de vara care nu aduce prospe­time, ci lasa in urma ei aceeasi cal­dura lanceda. Si politetea calma, dar inflexi­bila, insotita de un lim­baj complet nou: cel al pau­zelor voite, al schimbarii de ton abia sim­tite, al cererilor ferme prezentate ca sugestii fara importanta.

P.R.: Cum va definiti profesional: matematician, cineast, poet, muzician? Care considerati ca este meseria dvs. si care dintre ele sunt doar hobby-uri?
V.R.: Nu stiu cum as putea spune in romaneste: I am a performer. Meseria mea este sa planuiesc si sa dau viata unor momente in care, din cuvinte bine scri­se, din muzica sau actiune dramatica, explo­dea­­za viata “normala” a spectatorului, dan­du-i acces la trairi neasteptate, emotii pana atunci neexplorate, o poarta pentru eliberarea setei de frumos si in­teles, sete pe care aproape orice om o are, chiar daca e uitata sau daca ramane neau­zita in vacarmul vietii zilnice. In asa fel incat, la sfarsitul serii, publicul sa plece schimbat de ce s-a intam­plat in sala: intele­gand mai multe, simtind mai intens, cu emo­tiile reinnoite, visele re-amintite, si cu asigurarea reconfortanta ca viata e o experienta comuna si ca lumea are, daca nu un sens perceptibil, cel putin frumusete.

Matematica mi-a structurat felul de a gandi si aprecierea pentru eleganta jo­cului de oglinzi al poeziei sau pentru felul in care versurile bine scrise raman pe raftul bi­blio­tecii de referinta interioare, o reflectie concentrata si bine desenata a unor lucruri simtite, pentru care acum exista o descriere.

Jonglerii ligvistice
P.R.: La Montréal ati cantat in mai multe limbi straine. Cate limbi cunoas­teti sau vorbiti curent? Cum de le-ati invatat asa de bine?
V.R.: Vorbesc mai multe decat as fi crezut in clasa intai, cand abia asteptam sa scap de franceza impusa de pa­rinti (si care in adolescenta a de­venit intensa cale de contact cu lumea indepartata a culturii internationale, care picura in Romania prin articole copiate, carti, filme, muzica).

Engleza era un subiect neinteresant, dar am avut un drum lung si am avut profesori din universuri complet diferite.

Refugiati politici din Chile si Argen­tina, cultivati si si sensibili, de la care am invatat ritmurile intortocheate ale mu­zicii latine si spaniola de strada.

Pusti obraznici si talentati din O­­de­ssa, Leningrad si Dushanbe, de la care stiu multe lucruri interesante pe care le interpretez pe scena si mult mai multe, pe care nu le pot spune decat in companie res­tran­sa, preferabil dupa un numar de pahare de vodka.

Maestri italieni cu care am studiat opera, dictiune si farmecul conversatiei gentile, fara scop.

Laconici comandanti israelieni, de la care am invatat ca lucrurile sunt ceea ce sunt si ca esti responsabil doar sa-ti faci partea ta cat mai bine. Si ca un soldat an­trenat (sau un artist disciplinat) va realiza de zece ori mai mult decat un civil bine­voitor si amabil, liber sa faca ce vrea.

Iar in cele din urma viata, razandu-si in barba, s-a asigurat ca voi da limbii engle­ze toata atentia cuvenita.

Imnul unui imigrant
P.R.: Cat curaj ii trebuie unui imigrant ca sa participe la un concurs pentru a da noi versuri unei variante de imn al Canadei? Ne puteti spune povestea acestei participari?

V.R.: Curaj, nu stiu. Poate impertinenta, poate insuficienta modestie. Si­gur insa, admiratie si bucuria unei ocazii de a exprima recunostinta pentru sansa de a trai liber si demn. In plus, cuvintele “The Maple Leaf Forever” suna la fel de inspiring ca steagul insusi, superb si se­nin pe cerul de vara albastru; vibrant si rassurant pe fondul dramatic al norilor mohorati de furtuna. Textul traditional al cantecului (In Days of yore, from Britain’s shore, Wolfe the dauntless hero came, And planted firm Britannia’s flag on Canada’s fair domain) nu mai avea nimic de-a face cu realitatea. Cand s-a anuntat concursul, primul vers s-a im­pus, nonsalant, neinvitat: “O, land of blue unending skies…”

Jucam pe vremea aceea in musical-ul Kismet. Centrul piesei este Poetul (ironic, mai ales ca in romaneste Kismet inseam­na, aproximativ, destin), rol gustos si plin de seva, dar care imi acapara toate resur­sele mentale si sufletesti. Zi dupa zi, ma asezam dimineata la scris si priveam, cu ostilitate lipsita de spe­ranta, la pagina al­ba, goala, cu exceptia primului vers. Engleza, mi-am spus in cele din urma, e atat de rezervata si de neutra, poate incep in fran­ceza – limba sentimentala si guraliva – si apoi voi traduce. A, parca as fi deschis o fereas­tra deasupra bulevardului St.- Lau­rent, atatea cuvinte s-au repezit, inghiontin­du-se sa fie trecute pe pagina. Am scris totul, am triat si am ramas cu urmatoa­rea imagine:

Et tant de braves, rouges ou blancs, reposent ici ensemble
De noble sang, de tant de neige – est née la Feuille d’Érable!
Din momentul acela, engleza s-a intors cu burta in sus si labutele in aer si a stat la scarpinat si aranjat. Iar dupa cateva zile, am aflat ca un om pe care il admiram profund – generalul Lewis Mackenzie – si ceilalti membri ai juriului au ales textul compus de mine.

P.R.: In afara de Michael Bublé, au mai interpretat melodii de-ale dvs. si alte vedete din Romania sau Canada?
V.R.: Probabil ca raspunsul la in­tre­bare nu e foarte util: in afara de infor­matia generala, care vine cu drepturile de autor, aflu numai ocazional, atunci cand aproba­rea mea este expres ceruta, pentru cazuri iesite din comun. Ca exemplu, in cazul aceluiasi cantec interpretat de Bublé, am mai fost informat cand a fost interpretat de Anne Murray, de Toronto Symphony etc. Cat despre lega­turile mele cu Romania, din pacate, ele sunt inexistente.

P.R.: Zilele acestea, sunteti in mij­locul unor filmari. Despre ce este vorba?
V.R.: Filmarile la care va referiti fac parte dintr-o campanie publicitara. Rareori fascinante telles-quelles pentru publicul larg, ele sunt insa foarte bine­-ve­nite pentru participanti. Gluma standard este ca in orice bar poti recu­noaste care dintre cei prezenti sunt actori, pentru ca sunt singurii care se in­­torc spre TV exact atunci cand emisiu­nea se intrerupe pentru anunturile publicitare… Gluma sau nu, un plic de la agent anuntand reluarea campaniei in Uruguay sau Thailanda imbina pentru actor placutul (isn’t that nice) cu utilul (guess what, honey, we have money for the mortgage).

În momentul de fata, filmez un documentar, parte dintr-un serial pentru Na­tio­nal Geographic; viitorul imediat include inceputul filmarilor unui lungmetraj, la care am avut sansa sa iau parte la elaborarea scenariului, care aduce un nivel diferit de participare si de ba­tere de inima. Wish me luck.