Mirajul dezertarii

In momentul intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial, colonelul Walter Nicolai, seful Serviciului de spionaj militar german, si colonelul Max Ronge, din partea spionajului militar austro-ungar, au ajuns la con­cluzia ca in Romania putea fi corupt oricine, de la granicerul aflat in post, pana la cel mai inalt functionar al tarii. Acestora li se adaugau ofi­terii si politicienii cu vederi filo-germane, precum si mosierii, care aveau relatii economice cu Germania, Austria si Ungaria. Pe langa generalul Alexandru Zotta, sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, au mai fost acuzati de tradare cei care trebuiau sa vegheze la apararea patriei strabune.

Un alt caz de inalta tradare prin de­­-zer­tare a avut loc la sfarsitul lunii ianuarie 1917, cand colonelul Ale­xandru Dimitrie Sturza a trecut Muntii Vrancei si s-a predat la inamic. Dezertorul nu facea parte din categoria transfugilor anonimi. Era fiul fos­­tului prim-ministru Dimtrie Sturza si ginerele lui Petre Carp, fost prim-ministru si presedinte al Partidului Conservator. Ofiterul fusese recrutat din timp de agentii Serviciului german de spionaj. Ceva mai tarziu, a intrat in vizorul Serviciului Secret roman, care raporta gene­ralului Averescu orice miscare a subiec­tu­­lui. Despre unele incercari conspirative ale celui suprave­-gheat, generalul Averescu a intocmit un raport acuzator, pe care l-a inaintat regelui. Dintre numeroasele exemple, este edificator cel cules din pagina 78 a lucrarii Cu­lisele Romaniei, de Paul Stefanescu (Edi­tura Obiec­tiv, Craiova, 2003).

Incepand cu data de 9 decembrie 1916, cand Brigada a 7-a, pe care o comanda, a intrat in lupta directa cu trupele germane si austro-ungare, in mod inexpli­-cabil, Sturza a dat ordin de retragere, desi avea intariri considerabile, forta de atac a adversarului fiind mult inferioara. Doua saptamani mai tarziu s-a retras, in asa fel incat, prin bresa de 10 kilometri, inami­cul a inaintat fara nicio impotrivire.

In final, generalul Averescu a dat or­din ca Sturza sa fie schimbat din functie, iar colonelul tradator si-a dat seama ca inten­tiile sale au fost deconspi­rate. Pentru a se salva, s-a hotarat sa trea­ca linia frontului, in tabara dusmana. Ca sa nu aiba surprize, la 23 ianuarie 1917 a mers la lt. colonelul Crainiceanu si i-a cerut sa dea dispozitie trupei sa nu impuste trans­fugii care vor trece hotarul. In acest fel, colone­lul Sturza si aghiotantul sau, locotenentul Wachman, au trecut nestinghe­riti spre pozitiile germane, care stiau consemnul.

A doua zi, colonelul Sturza a tinut o cuvantare in fata prizonierilor romani, cazuti la germani: Cine vrea sa contri­buie cu noi a recladi tara noastra, sub ocrotirea germana, n-are decat sa isca­leasca si va fi scos din prizonierat. La 27 ianuarie 1917, a convins 40 de prizonieri sa lupte de par­tea Puterilor Centrale. Pentru a recruta cat mai multi romani, a tiparit afise care ce­reau pactizarea cu inamicul: Eu, colonelul Alexandru Sturza, cu care ati luptat cot la cot, va cer repede sa va hotarati, caci tara si ostirea au ratacit sub conducerea nepriceputa a unor capete slabe. Am fost ama­giti prin cuvinte insela­toare despre un ideal national. Ati va­­zut cum acest ideal s-a prabusit, din cau­za usurintei si ticalo­siei lor. Lepadati-va de acei care v-au in­selat amar. Ati jurat cre­din­ta ta­rii roma­- nesti, iar nu unor netrebnici care va duc la pieire. Daca aveti incre­­dere in bratul vostru, in mintea si sfatul meu, veniti indata la mine, in Muntii Vrancei.

La 28 ianuarie, orele 8, colonelul Sturza s-a intalnit din nou cu lt. colonel Crainiceanu, pe care l-a convins sa se predea la inamic, im­preu­na cu efectivele regimentului 25, al carui comandant era. Intal­- nirea lor a fost supravegheata de ofiterii romani de contrainformatii, care i-au instiin­­tat pe generalii Grigorescu si Averescu. A urmat procesul. Curtea Martiala, prin Deci­zia nr. 33, din 26 februarie 1917, i-a condamnat la moarte, in contumacie, pe colonelul Sturza si pe locotenentul Wachman, pentru tradare si trecere in slujba dus­manului. Lt. colonelul Crainiceanu a fost judecat, degradat (la gradul de soldat), con­dam­­nat la moarte si executat. In timp ce Bucu­restiul se afla ocupat de trupele germane, colonelul Alexandru Dimitrie Sturza lucra in birourile Ministerului de Interne, transmitand date serviciilor de spio­naj germane. Dupa raz­boi, s-a stabilit defi­nitiv la Charlottenburg, in fostul oras german care a devenit cartier vestic al Berlinului.

Analistii militari ai acelor vremuri au ajuns la concluzia ca, daca Romania ar fi intrat in razboi cu cel putin doua luni mai devreme, rezultatele ar fi fost altele, cu pierderi mult mai mari pentru Austro- Ungaria. Momentul a fost gresit ales de aliatii italo-franco-englezi, pentru usura­rea situa­tiei de pe fronturile vestice. Au existat probleme mari in mul­te privinte, precum slaba dotare cu armament sau nivelul de instruire necorespunzator. Taranii romani soldati erau analfabeti in proportie de 75%, in timp ce in armata germana nu existau nestiutori de carte. Cu toate acestea, trada­rile se fa­ceau la varf. Protagonistii erau generali, colonei si politicieni, cuprinsi intr-o lunga lista.

In cartea Istoria razboaielor, din 1968, a lordului Bernard Montgomery (maresal al Marii Britanii), la pagina 411 este citata previziunea unui analist polo­nez, Ivan Bloch. Inca din 1898, acesta atragea atentia ca, 16 ani mai tarziu, va izbucni un razboi total: Soldatii se vor ingropa in pamant, vor folosi arme cu tragere rapida, care vor secera ofensiva adversa. Macelul general va fi enorm. Sarcinile vor fi zdrobitoare, resursele se vor epuiza, ducand la mizerie, foamete si faliment national.

Dupa doi ani de neutralitate, Roma­nia a intrat in razboi total nepregatita. Marele om politic Ionel Bratianu a consi­-derat ca este mai bine ca tara sa se alieze la Antanta Cordiala (Franta, Marea Britanie, Italia si Ru­sia), pentru ca, gandea el, Pute­-rile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia) nu puteau face fata unui razboi de durata. Intrarea in razboi a Romaniei, la 27 august 1916, a dat peste cap strategia Pu­terilor Centrale, care au fost nevoite sa retraga 40 de divizii de pe fronturile vestice si sa le arunce contra Romaniei. Dezechi­librul de forte i-a avantajat pe francezi, italieni si britanici, care au avut o sarcina mult mai usoara.

Dorind sa patrunda spre Bucuresti prin Valea Prahovei, germa­nii si austro- ungarii au intampinat o mare rezistenta romaneas­ca. Au incercat si pe Valea Oltului, fara sa-si atinga obiectivul. In final au reusit, trecand prin Valea Jiului. La 6 decembrie 1916, dupa 100 de zile de la inceperea luptelor, soldatii Puterilor Centrale marsaluiau prin Bucuresti, fara sa intampine vreo rezistenta. Armata ro­mana, impreuna cu guvernul si institu­tiile centrale se retrasesera la Iasi, spe­rand intr-o minune viitoare. Tezaurul tarii a fost expediat la Moscova, pe un drum fara intoarce­re, epi­sod care va fi detaliat in viitor. La sfarsitul razboiului, pierderile totale ale Romaniei aveau sa fie de 2.330 de ofiteri, 217.016 sol­dati si peste 300.000 de morti din randu­rile populatiei civile. O parte din aceste date au fost selectate din volumul Democratia hienelor, scris de colonelul Florian Garz (Editura Obiectiv, Craiova, 2002), precum si din marturisirile bunicului meu, Dumitru Datcu, fost combatant in acel razboi.

Tot in perioada respectiva si-a desfa­surat activitatea tradatorul Bernard Rosenthal, alias Bizon Rozescu. Timp de doi ani, spionul a fost coordonat si platit de colo­ne­lul Maximilian Von Randa, care era atasat militar la Legatia din Bucuresti a Austro-Ungariei si facea parte din Serviciul Secret al acestei tari. Pe de alta parte, Bernard Rozes­cu lucra si pentru Serviciile Secrete ale Rusiei. In 1918, cand trupele germane au inceput sa se retraga spre Ardeal, a plecat si el, fiindca altfel il astepta moartea in fata plutonului de executie. Dupa un scurt periplu la Buda­pesta si Viena, unde lucra pentru Serviciile Secrete ale acestor tari, in final si-a piedut urma, in Germania.