Conspiraţii similare

În această lună se împlinesc 152 de ani de la Unirea Principatelor Române, cunoscută şi ca Unirea Mică. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domnitor al Moldovei colonelul Alexandru Ioan Cuza. Câteva zile mai târziu, la 24 ianuarie, a devenit şi domnitor al Munteniei, eveniment prin care s-a săvârşit unirea ţărilor surori. Importantele reforme pe care le-a pus în aplicare pentru modernizarea societăţii au satisfăcut pe unii şi i-au nemulţumit pe alţii. După şapte ani de domnie, slugile duplicitare l-au trădat. Conspiraţii oarecum similare s-au petrecut şi în alte cazuri de notorietate.

Exemplele fiind multe, în rândurile de faţă voi încerca să fac trei paralele, cu referire la sfârşitul a trei con­ducă­tori ai poporului român: Alexandru Ioan Cuza, Ion Anto­nes­­­cu şi Nicolae Ceau­şescu. Eliminarea lor a fost pusă la cale de cei din jur şi s-a făcut prin lovituri de stat. Unii le-au numit “revoluţii”, pentru a ate­nua rolul conspirativ. Deşi au fost aten­ţionaţi că vor fi răsturnaţi de la putere, toţi trei aveau sentimentul că sunt eterni. Considerau că nu avea cine să-i scoată din ecuaţie, toţi cei din jur declarându-se fideli până la sacrificiul suprem.

În cazul lui Alexandru Ioan Cuza, conspiraţia a fost formată din membrii a două grupări protestatare. Mişcarea se-pa­ratistă dorea anularea Unirii Principatelor Române, arborând lozinca “Jos Unirea!” Cea de-a doua erau com­plo­tiştii care intenţionau să-l determine pe domnitor să abdice şi să plece în exil, în locul lui urmând să fie adus un rege străin.

În seara zilei de 11 februarie 1866, fără să ştie că în acea noapte va fi ares­tat, Cuza l-a întrebat pe colonelul Nicolae Haralambie, comandantul garnizoa­nei, dacă are informaţii despre un complot. Ofiţerul, care era şi el inclus în conjuraţie, l-a asigurat că este exclusă această variantă. I-a mai spus şefului statului că poporul manifestă multă dragoste pentru cel ales să le conducă destinele. Se pu­tea bizui pe armată, legată prin jurământ de credinţă. Cuvintele de final ale colonelului duplicitar sunt demne de a fi memorate: “Şi apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, va trebui mai întâi să treacă peste cadavrul meu”.

Convins de loialitatea slujbaşilor, domnitorul şi-a permis câteva plimbări  prin grădina palatului. După ce a urcat în dormitor, pe noptiera din apropiere şi-a aranjat pistoalele, pentru orice eventua-li­tate, după care a aţipit. Nu şi-a dat seama de o scăpare deosebit de importantă: uşa de la încăperea princiară nu fusese închisă cu cheia, aşa cum se proceda de obicei.

La miezul nopţii, în cameră au pătruns, cu precauţie, căpitanii Costes­cu, Lipoianu şi Pilat, care s-au apropiat de pat cu revolverele întinse. Trezit brusc din somn, Cuza i-a întrebat ce do­resc, cum îşi permit ca, la acea oră, să intre neanunţaţi. Căpitanul Costescu i-a răspuns tăios că a adus documentul cu textul abdicării, care trebuie iscălit. Prin motivaţia că nu are toc, cerneală şi o ma­să la îndemână, domnitorul inten­ţio­na să se apropie de locul unde se aflau armele aliniate. Căpitanul Pilat, care a înţeles strategia, i-a oferit tot ce trebuie, inclusiv spatele său, ca suport pe care să fie semnată hârtia. Exilul, care a du­rat 7 ani, a luat sfârşit în seara zilei de 3 mai 1873, prin moartea  domnitorului, la Hotel Europa, din Heidelberg, datorită unei complicaţii la plămîni.

Trecând la următorul caz, trebuie precizat că generalul Ion Anto­nescu, deţinătorul funcţiei de Conduc­ă­tor al Statului, a plecat pe neaşteptate la Olăneşti pentru câteva zile, în condiţiile în care frontul se apropia de Iaşi, la în­ce­putul lunii august, 1944. Ofensiva sovietică era evidentă, pericolul creştea de la o oră la alta. Avertizarea primită de la Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii, care trăgea semnalul de alarmă referitor la anumite mişcări suspecte ale generalului Constan­tin Sănătescu, nu au fost luate în serios de către mareşal. Despre pregătirea unei lovituri de stat i-a atras atenţia chiar Hitler, care l-a sfătuit să ocolească Palatul Regal. Pe de altă parte, într-o dis­cuţie avută cu generalul german Guderian, mareşalul i-a spus acestuia că este de neconceput ca ofiţerii români să participe la o lovitură de stat.

Cu credinţa că toate sunt zvonuri fără temei, s-a îndreptat încrezător spre Pa­lat, unde fusese chemat în după-amia­za zilei de 23 august 1944. O oră mai târziu, a fost arestat. Ironie a destinului: toţi cei care au pregătit arestarea sa vor fi eliminaţi, mai târziu, de sovietici, în diverse moduri. În urma unor anchete care au durat doi ani, Antonescu a fost executat la Jilava, în seara zilei de 1 iunie 1946.

Al treilea caz oarecum asemă­nă­tor se referă la trădarea lui Ni­colae Ceauşescu şi la refuzul său de a da crezare faptului că va fi răsturnat de la putere, după ce îşi formase un aparat poliţienesc fără precedent, atât ca efective, cât şi ca retribuţie. Conspiratorii au apelat la o mişcare derutantă: au răs­pân­dit zvonuri că se organizează, la Iaşi, o manifestaţie anticeauşistă de anvergură. Cu ochii aţintiţi spre capitala Moldovei, cei care îi rămăseseră fideli au fost luaţi pe nepregătite când adevărata revoltă  a izbucnit în partea opusă a ţă­rii, la Timi­şoara. Cu toate acesta, Ceau­şes­cu nu s-a simţit în pericol.

Conjuraţia l-a împins, în continua­re, spre dezastru. În acele condiţii deo­se­bit de tensionate, Nicolae Ceauşescu a plecat într-o vizită oficială în Iran. O călă­torie de sinucigaş. Revenit în Bucureşti, cineva l-a călăuzit, în continua­re, spre pierzanie. Discursul televizat din seara zilei de 20 decembrie şi programarea – to­tal inoportună – a mitingului de a doua zi i-au fost fatale. Dar Ceauşescu le-a tratat cu o linişte nefireas­că. Nici întreruperea discursului nu a fost înţeleasă, iar fuga cu elicopterul a fost conside­rată ca fiind de scurtă durată. Ceauşescu îşi făcea planul revenirii în forţă, pentru re­presalii. În noaptea precedentă, între 21 şi 22 decembrie a dormit liniştit în sediul CC-ului, în timp ce afară se striga “Jos, Ceauşescu!” şi alte lozinci cum nu se mai au­zi­seră până atunci.

Totuşi, şeful statului era convins că nu i se va întâmpla nimic, având în jur oameni de încredere, toate capetele luminate din Armată şi Securitate. La fel de liniştiţi au dormit şi Cuza şi Anto­nescu, înainte de arestare. Aveau, cu toţii, naivitatea să creadă că sunt iubiţi de cei din jur.

Chiar în timpul aşa-zisului proces de la Târgovişte, Ceauşescu considera, în continuare, că totul este o glumă. Cei care îl judecau stătuseră până atunci în genunchi în faţa lui. Se uita mereu la ceas, aştep­tând calm să intre cine trebuia pe uşă, să-i aresteze pe oportuniştii năbădăioşi.

O altă asemănare se referă la alimen­tele oferite de conspiratori celor arestaţi. Înainte de a fi urcat în diligenţa exilului, Cuza a primit la mi­cul dejun, ostentativ, o felie de pâine veche şi un ou fiert. Ion Antonescu, după arestare, a fost dus într-o casă conspirativă, din cartierul Vatra Luminoasă. Ileana, comunistă din ilegalitate, i-a pregătit mă­mă­ligă cu zeamă de dovleci, mâncare destintă porcilor. Nicolae Ceauşescu, pus sub pază strictă la Târgovişte, a fost servit cu pâine neagră, care se distribuia soldaţilor.

Ion Cristoiu, în lucrarea De la o lovitură de stat la alta, apărută la Editura Historia, din Bucureşti, în 2006,  a scos la iveală documente importante referitor la aceste cazuri.