Recent confirmatul etalon suprem al chiulangismului din Parlamentul României, Crin Antonescu, declara, imediat după parafarea noii Alianţe de Centru-Dreapta, că este onorat de alianţa cu partidul condus de Dan Felix Voiculescu. După această mutare, despre Crin Antonescu s-a spus mult mai mult decât că ar fi devenit “Antenescu”.
Preşedintele PNL, Crin Antonescu, “bidonul gol” (cum îi spune Mircea Cărtărescu), ocupă şi în 2010 – ca şi în anii precedenţi – poziţia de cel mai chiulangiu parlamentar din Legislativul României. E, de altfel, singura performanţă notabilă a acestui “tânăr politician”, cu aproape 20 de ani de prezenţă în Parlament, care, pus în faţa acestui clasament sec, denunţă tot felul de diversiuni “portocalii” şi refuză să discute un subiect atât de delicat pentru domnia sa.
Ştirea despre această ultimă performanţă a fost graţios ignorată de televiziunile care s-au aşezat, cuminţi, la picioarele celui despre care se spune, tot mai des, că este liderul Opoziţiei. Pentru o corectă informare, adaug că e vorba despre aceleaşi televiziuni şi trusturi de presă care s-au făcut preş în faţa lui Mircea Geoană, acum un an şi mai bine.
Absenţa prelungită de la locul de muncă a lui Crin Antonescu are mai multe explicaţii, dar una anume e de reţinut: prezenţa consistentă a liderului PNL pe platourile de televiziune. Motiv pentru care şefului liberal i se spune, mai nou, “Chiul Antenescu”.
De altfel, necesitatea de a avea, în perspectivă electorală, un solid soclu mediatic a fost invocată chiar de preşedintele PNL când a încercat să obţină (reuşind, în bună măsură) acordul colegilor săi de partid pentru oficializarea alianţei cu Partidul Conservator.
Dincolo de această motivaţie – reală, dar nu singulară şi, probabil, nici cea mai importantă – care explică adeziunea PNL la partidul-televizor-breloc, mişcarea leadership-ului liberal aşază ultima siglă de partid semnificativ într-un perimetru politic şi într-o ecuaţie politică fără precedent. Prin alianţa formalizată deja cu partidul condus de către unul din brandurile de răsunet ale Securităţii (Dan Felix Voiculescu) şi prin aceea, aproape inevitabilă, cu Partidul Social Demo-crat, PNL îşi sugrumă, cu mâna actualilor săi lideri, orice brumă de onorabilitate care venea din trecutul său plin de semnificaţii. Dimensiunile abandonului moral sunt, cu asupra de măsură, semnalate şi subliniate de înşişi liderii liberali seniori: Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu sau Mircea Ionescu-Quintus s-au declarat bucuroşi şi onoraţi să colaboreze cu partide care moştenesc direct şi care menţin în viaţă practici ale PCR şi ale Securităţii.
Dacă abandonăm, aşa cum, din păcate, se întâmplă mult prea des, perspectiva morală din discuţia despre politica românească şi preferăm un discurs cinic-realist, vom avea la îndemână câteva observaţii şi efecte produse de alianţa politică în mişcare, de la acest început de an politic din România.
Prima: deşi, din punct de vedere formal face parte dintr-o alianţă de dreapta, PNL îşi confirmă şi subliniază vocaţia de stânga. Mai mult, liberalismul de etichetă al PNL capătă, prin această alianţă, o nouă valenţă – securismul -, astfel încât nu e lipsit de temei să vorbim despre ACD ca despre o formulă care încearcă să pună în practică liberalism-securismul.
A doua: culoarul de dreapta rămâne la discreţia PDL. Nu luăm în calcul UDMR care este, formal, în mişcarea populară europeană dar, în fapt, un partid-balama-plastilină care se duce, de regulă, acolo unde se încheagă puterea. Revenind, nu e însă sigur că PDL e aşa de încântat de noul cadou care i se oferă.
A treia: revine în atenţie proiectul de suspendare a lui Traian Băsescu. E unul din obiectivele declarate ale ACD; în plus, proiectul e împărtăşit de PSD.
A patra: opoziţia internă din PNL e extrem de firavă, chiar dacă vocile cele mai puternice care se opun formalizării juridice a Alianţei sunt de notorietate. Şi din acest punct de vedere PNL, partid în care existau conturate cândva mai multe curente de gândire liberală, e ruina formaţiunii politice de acum câţiva ani.
A cincea: alegerile locale şi parlamentare (2012), precum şi cele prezidenţiale (2014) vor fi competiţii foarte dure, practic pe viaţă şi pe moarte.
A şasea: în perspectiva bornelor electorale amintite mai sus, PNL-PC-PSD au pornit, strategic, foarte bine. PDL nu a dat încă răspunsul şi, în plus, domină copios o guvernare care, în mod fatal, erodează.
Până în 2014 mai e însă mult timp şi, din multe puncte de vedere, nici 2012 nu e atât de aproape pe cât pare…
