Uimitoare la Liviu Rebreanu, considerat unanim creatorul romanului nostru modern, este siguranţa prozatorului încă de început. El domină şi azi ierarhia romancierilor români, deşi ca fondator ar fi trebuit să fie de mult depăşit de urmaşi.
Dar clasamentele literare sunt cu totul inutile pentru realitatea lecturii practicate de Monsieur Tout-le-Monde, care nu ţine seama de ierarhiile bazate pe criteriile savante ale cititorilor profesionişti – criticii şi istoricii literari. Rămâne faptul incontestabil că, la zeci de ani de la publicarea lor, nuvelele lui Liviu Rebreanu şi marile sale romane – Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Crăişorul – se citesc cu aceeaşi plăcere, cu aceeaşi firească participare la miracolul ficţiunii ca la început. În cazul lui, noţiunea de posteritate literară are înţelesul ei deplin, râvnit de toţi scriitorii, de dăinuire în mintea şi în sensibilitatea generaţiilor care i-au urmat.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlişua, din Bistriţa-Nă-să-ud. Tatăl său, învăţătorul Vasile Rebreanu, era un admirator al lui George Coşbuc (cu care fusese coleg de clasă) şi avea preocupări folcloristice, iar mama era pasionată de teatru. În 1889, familia Rebreanu s-a mutat în satul Maieru, unde Liviu a început şcoala primară. A făcut apoi două clase gimnaziale la Năsăud (la Gimnaziul grăniceresc), trei clase liceale la Bistriţa (la o şcoală de bă-ieţi), trei ani de studii (începând din 1900) la Şcoala superioară de Honvezi din Sopron (Ungaria), după care a urmat Academia militară Ludoviceum din Budapesta (1903-1906).
Se observă caracterul militar al formaţiei sale academice, dusă la capăt nu fără poticniri. În toate şcolile prin care s-a perindat, Liviu Rebreanu s-a făcut remarcat, pe de o parte, prin pasiunea pentru literatură şi pentru limbile străine şi, pe de alta, prin lipsa de zel şi indisciplina care i-au atras sancţiuni ce au determinat, până la urmă, demisia sa din armata austro-ungară. Atmosfera din armată, precum şi ambivalenţa sa ca ofiţer maghiar de origine română vor fi evocate în Pădurea spânzuraţilor.
Prima producţie literară este o poezie de dragoste scrisă în liceu, unică în toată activitatea sa literară. Până prin 1910, a mai scris vodeviluri şi povestiri în limba maghiară.
Un alt detaliu biografic semnificativ şi util pentru înţelegerea operei sale este trecerea clandestină a Carpaţilor către Româ-nia, spre Bucureşti, în 1909. Guvernul ma-ghiar obţine extrădarea sa în 1910, astfel că Rebreanu este arestat şi deţinut la Văcăreşti, de unde va fi transferat la închisoarea Gyula din Ungaria. Este eliberat în august 1910, după şase luni de detenţie, şi revine imediat în România.
Aici, Liviu Rebreanu intră în contact cu lumea literară din ţară. Lucrează o vreme ca secretar literar la Teatrul din Craiova, unde se şi căsătoreşte cu actriţa Fanny Rădulescu, în 1912. La Bucureşti, colaborează la diferite ziare şi reviste. În timpul războiului balcanic din 1913, este reporter la ziarul Adevărul.
Ca fugar din Transilvania imperială, trăieşte ascuns în timpul primului Război Mondial, când trupele germane ocupă Bucureştiul, în 1916. Este vremea în care scrie romanele Ion şi Pădurea spânzuraţilor.
După război, aceste două romane, publicate în 1920 şi, respectiv, în 1922, îi aduc consacrarea. Greutăţile materiale încetează. În 1930 cumpără o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde se va retrage şi îşi va scrie majoritatea romanelor şi nuvelelor, fără însă a se izola de lumea din afară.
În 1944, i s-a detectat un cancer pulmonar, combinat cu un mai vechi emfizem. S-a stins din viaţă la 1 septembrie 1944, în plină glorie literară, dar în momente tulburi şi ameninţătoare pentru viitorul ţării.
Romanele cele mai celebre ale lui Rebreanu, adevărate capodopere – Ion, Răscoala Pădurea spânzuraţilor, Adam şi Eva – sunt, de la caz la caz, percutante, epopeice, cu mulţimi în mişcare, cu tablouri vaste, pline de larmă şi culoare, cu personaje exponenţiale – totul într-o tonalitate stilistică ternă pe spaţii mici, dar, cum s-a observat demult, foarte expresivă la nivelul întregii naraţiuni. E stilul romancierilor care construiesc monumental.
Mediul variază: rural, dominat de social în Ion şi Răscoala; militar, sub incidenţa dramei identitare în Pădurea spânzuraţilor; mistic, cu elemente doctrinare orientale în Adam şi Eva.
Utilă este lectura şi altor romane ale sale – Jar, Amândoi sau Gorila – care definesc un tip de scriitor năzuind spre o diversitate de teme şi subiecte, în realitate, deloc necesară.
În ceea ce priveşte nuvelele, foarte vii şi sensibile, ele prefigurează de multe ori temele şi subiectele romanelor.
