“Noi, moldovenii, am făcut Unirea şi tot noi am dat şi Domnitorul!”, exclama, pe un post de televiziune, un pretins istoric român, exprimându-şi regretul că, prin această asociere, în interpretarea lui, Moldova ar fi fost nedreptăţită. Astfel de lamentări reprezintă ecoul, peste ani, al unei mentalităţi – atunci când nu este vorba de o diversiune – care a animat o minoritate a societăţii ieşene contemporane Unirii. Vor apărea, de pe atunci şi se vor menţine seminţele unei diversiuni anti-româneşti, menite să acrediteze ideea aberantă a existenţei unui popor moldovenesc distinct şi diferit de poporul român. Ceea ce a făcut, de altfel, ca Basarabia, parte integrantă a Moldovei Voivodale, ieşită din componenţa Uniunii Sovietice, să se constitue într-un pretins stat independent.
Or, în ianuarie 1859, între Muntenia şi Moldova nu s-a făcut o asociere sau o alianţă. A fost vorba de o “unire în cuget şi simţiri”, de o CONTOPIRE a aspiraţiilor muntenilor şi moldovenilor, în virtutea identităţii lor de neam, de limbă şi de istorie. Cine urma să fie domnitor şi care avea să fie capitala au fost şi au rămas aspecte minore. Chiar şi pe un anonim – ceea ce nu era cazul colonelului Cuza – calitatea de domnitor al ambelor provincii româneşti l-ar fi plasat pe un loc de frunte în istoria României. Capitala putea fi oriunde: la Iaşi, la Focşani sau la Târgovişte. Necesitatea păstrării unei distanţe faţă de graniţa de răsărit a motivat, fără îndoială, alegerea Bucureştiului.
Deşi la 24 ianuarie sărbătorim doar Unirea, nu şi Independenţa, această zi se distinge printr-o trăsătura fundamentală: Unirea nu s-a datorat unor interese de grup, de orgolii sau de patriotism local, ci a marcat o culme a conştiinţei de neam. Spre deosebire de Independenţa de la 1877 şi de Reîntregirea de la 1918, Unirea de la 1859 nu a beneficiat de niciun context internaţional, ceea ce îi conferă o importanţă majoră de ordin emoţional. Marile personalităţi ale vremii, devenite adevărate legende, au fost obiect al adoraţiei pe vremea copilăriei şi tinereţii noastre. Pentru că Unirea nu a venit de la sine, ci a fost rodul a ceea ce am putea numi astăzi, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, un scenariu, o punere la cale – cu abilitate, inteligenţă şi discreţie.
Încă de la 1848, tinerii revoluţionari înţeleseseră că, fiind dispersaţi în teritorii aflate sub ocupaţia sau autoritatea marilor puteri vecine, românii nu vor putea să evite pericolul pierderii identităţii naţionale decât dacă se vor pune sub protecţia unei mari puteri europene neinteresate de stăpânirea de teritorii româneşti. A fost raţiunea pentru care au cerut Unirea Principatelor sub domnia unui principe dintr-o familie domnitoare europeană. Interesate însă de stabilitate prin menţinerea statu-quo-lui în zonă, acestea vor accepta doar alegeri separate de domnitori pământeni în ambele Principate.
Colonelul Alexandru loan Cuza, prefect al judeţului Covurlui, cu reşedinta la Galaţi, deşi cunoscut pentru opţiunile sale unioniste, nu făcea parte din grupul restrâns al patrioţilor unionişti ieşeni.
Alegerea sa, la data de 5 ianuarie, la Iaşi, a fost însă rodul unui plan subtil, dovadă a unui context lipsit de orgolii în care, prin nedepunerea candidaturii proprii, cei mai îndreptăţiţi pretendenţi la domnie – Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri – au evitat o luptă stupidă pentru putere. De aceea, alegerea sa, la data de 24 ianuarie, şi la Bucureşti a fost neaşteptată doar pentru cei neavizaţi. Pentru grupul unionist din Muntenia, în frunte cu Ion Brătianu, a fost rezultatul unei înţelegeri deliberate, prin care Unirea DE DREPT, refuzată de catre marile puteri, a devenit o Unire DE FAPT, realizată de către poporul român, prin cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi. Susţinută diplomatic de către aceiaşi constructori ai săi, Kogalniceanu şi Brătianu, ca un act de normalitate, (atâta timp cât prin ambiguitatea punctului de vedere al marilor puteri nu era interzisă formal alegerea aceleiaşi persoane în ambele provincii româneşti), dubla alegere a fost validată de către Turcia, pusă în faţa unui fapt împlinit, dar – atenţie – cu condiţia ca după domnia lui Alexandru Ioan Cuza să fie aleşi domnitori diferiţi în Moldova şi Muntenia. Istoria, dar mai ales oamenii, printre care aceleaşi mari personalităţi ale poporului român, vor dejuca cu aceeaşi iscusinţă şi planul unor alegeri separate.
Pentru a înţelege amploarea dificultăţilor majore depăşite atunci prin perseverenţă şi înţelepciune, trebuie înlăturat învelişul patriotard care minimalizează imensele pericole ale împrejurărilor şi rolul făuritorilor Unirii. Trebuie să se ştie că Unirea nu s-a realizat printr-o suită de serbări galante, care ar fi culminat cu întâlnirea de la Milcov, aşa cum avea să spună poetul. Au existat împotriviri înverşunate din partea unei minorităţi politice, care au culminat cu formarea unui guvern separatist la Iaşi, precum şi cu tulburări de stradă deosebit de violente, de vreme ce s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, inclusiv în rândul soldaţilor însărcinaţi cu restabilirea ordinii.
Este evident că nu marele patriot unionist Alexandru Ioan Cuza, care avea să devină un domnitor legendar şi integru, a “făcut” Unirea. El însă a fost ales, pentru calităţile sale remarcabile, ca domnitor al unei Uniri temeinic puse la cale anterior alegerii sale.
Născut şi crescut într-o casă în care doar tatăl său vorbea româneşte, copilul Alexandru va fi fascinat de legendele vechii Elade, citite direct în limba greacă, care era şi limba sa maternă. Este bine să se ştie acest fapt deoarece Unirea nu a fost o manifestare a naţio-nalismului românesc, iar Cuza nu a fost prin excelenţă un reprezentant al românismului, ci un protagonist de frunte al Unirii celor două provincii româneşti, fără nicio tentă de ostilitate faţă de minorităţile care au subscris la Unire.
Prin integritatea sa legendară, domnitorul Cuza va deveni parte integrantă a Unirii şi va beneficia în continuare de susţinerea aceloraşi grupări politice animate de un înalt patriotism care, însă, nu vor pierde din vedere necesitatea aducerii pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin, susţinut de către marile puteri occidentale, pentru preîntâmpinarea unor noi alegeri de domnitori diferiţi, preconizate de către Înalta Poartă.
Şi de această dată însă, Turcia va fi pusă în faţa unui fapt împlinit: aducerea în secret, ca domnitor, a Principelui Carol, susţinut de către împăratul Franţei Napoleon III şi nepot de frate al împăratului Prusiei, Wilhelm I.
Autorul este colonel în rezervă.
