Guvernul federal a înfiinţat, în 1969, un Centre d’apprentissage interculturel, care ţine astăzi de Ministerul canadian de Externe. Centrul asigură personalului care urmează să lucreze în ţări străine o “instruire interculturală”, prin intermediul unor baze de date despre toate ţările cu care Canada are relaţii diplomatice. O secţiune aparte a fiecărei baze de date este rezervată contactelor cu locuitorii ţării respective, virtuali colegi şi parteneri în realizarea unor proiecte.
Spre a facilita aceste contacte, sunt expuse două puncte de vedere: unul local, al unui nativ din ţara analizată, şi al doilea canadian, din partea unei persoane care a lucrat sau a călătorit în ţara respectivă şi a dobândit o anume experienţă demnă de împărtăşit şi altora.
Expunerile ating un mare număr de subiecte: conversaţiile, stilurile de comunicare, codurile vestimentare, punctualitatea, cum să stabileşti relaţii pozitive, cum se gestionează conflictele la locul de muncă, atitudinea localnicilor faţă de religie, clase sociale, egalitatea sexelor şi originea etnică, ce filme, cărţi, feluri de mâncare şi situri web sunt recomandabile, ce stereotipuri pot dăuna bunelor relaţii etc.
Nu s-ar spune că avem o imagine favorabilă în chiar toate privinţele. Atât compatriotul nostru, cât şi comentatorul canadian, observă că suntem exigenţi în privinţa îmbrăcămintei, respectuoşi cu superiorii ierarhici şi femeile în vârstă, dar relaxaţi la capitolul punctualitate şi când e vorba de muncă. Din cauza problemelor personale – ne scuză, întrucâtva, compatriotul.
Întrebare: Ce trebuie să ştiu despre mediul de muncă (cod vestimentar, termene, norme formale de politeţe etc.)?
Punctul de vedere românesc:
Codul vestimentar variază în funcţie de împrejurări şi de statut social. La serviciu, funcţionarii se îmbracă într-un mod care le reflectă poziţia în ierarhie: cu cât această poziţie este mai înaltă, cu atât formalismul este mai strict. Nu există un “cod de vineri”. Oamenii de afaceri preferă tot mai mult îmbrăcămintea de marcă, pe care o consideră un semn al succesului lor social. Se presupune că străinii se îmbracă mai decontractat decât românii. Ţinuta de oraş este obligatorie.
Modul de adresare depinde de poziţia socială a vorbitorilor. Distanţa faţă de putere este considerabilă, iar familiaritatea cu subalternii, foarte rară (tutuirea se face în sens unic, spre poziţia inferioară). Prenumele e puţin folosit în afara relaţiilor amicale. De regulă, se foloseşte numele de familie, precedat de domnule sau doamnă.
Viziunea asupra timpului este mai flexibilă decât în America de Nord. O întârziere de un sfert de oră este considerată normală. I se spune sfertul academic.
Într-un sistem care funcţionează prost, oamenii au multe probleme personale cotidiene şi absenteismul este tolerat, mai ales în funcţia publică şi în întreprinderile de stat.
Respectul legilor şi normelor lasă de dorit, fapt ce se repercutează asupra productivităţii şi calităţii muncii şi generează nemulţumiri chiar şi în rândul românilor.
Punctul de vedere canadian:
Am remarcat că prietenii şi colegii mei români aveau o sensibilitate ascuţită faţă de modă. La fel ca în Canada, ţinuta vestimentară depinde de mediul de muncă. Acolo unde lucram eu, se preconiza ca într-o zi normală de lucru oamenii să poarte o îmbrăcăminte “decontractată, dar elegantă”, adică, de exemplu, o pereche de blugi de culoare închisă şi o bluză sau o cămaşă elegantă. Încălţămintea de sport nu era acceptată. Ţinuta era mai elaborată la şedinţele de nivel înalt (de exemplu, costum sau rochie elegantă).
În anumite medii de muncă am observat oameni care purtau blugi şi încălţăminte de sport, dar acest mod neglijent de a se îmbrăca era, în general, prost văzut.
Modul de adresare între colegi şi superiori în biroul meu era foarte decontractat – se folosea de regulă prenumele. Începeam totdeauna prin a mă adresa interlocutorului meu într-un mod formal (de exemplu, domnule sau doamnă şi aşteptam să fiu invitată să folosesc prenumele. Procedeul acesta părea să funcţioneze bine şi, în general, invitaţia apărea imediat. În legătură cu femeile mai în vârstă, am descoperit că tendinţa era să li se spună “tanti”.
Am reţinut o diferenţă între străini şi români în privinţa timpului, a punctualităţii, a termenelor de respectat, a absenteismului şi a productivităţii. Abordarea colegilor mei români, mai ales în raport cu termenele, punctualitatea şi productivitatea era foarte relaxată.
N-am remarcat totuşi vreun laxism referitor la absenteism. Oamenii păreau să meargă la serviciu cu regularitate, dar întârzierile, pauzele lungi de cafea sau de fumat şi diferitele termene nerespectate erau foarte frecvente.
