Francis Scott Fitzgerald a fost văzut de contemporanii săi ca un ins cu daruri excepţionale, atras irepresibil către o viaţă autodestructivă. Şi biografia şi opera lui au intrat în legendă încă din timpul vieţii. S-a născut la 24 septembrie 1896 în St-Paul (Minnesota), într-o familie de origine irlandeză din partea mamei, Mary, născută McQuilan şi cu ascendenţe nobili-a-re dinspre tată, Edward Fitzgerald, venit din Maryland.
Edward şi Mary Fitzgerald alcătuiau un cuplu întrucâtva dizarmonic. El era distins, cu maniere aristocratice, dar lipsit total de simţ practic; ea, de origine burgheză, era mai puţin sofisticată, dar bogată. Scott Fitzgerald îi va evoca mai târziu, în 1933, într-o scrisoare: “Sunt pe jumătate irlandez nu tocmai civilizat şi jumătate american de viţă veche, cu toate obişnuitele pretenţii ancestrale pe care le presupune. Partea irlandeză necioplită a familiei avea avere şi privea de sus către cei din Maryland, înzestraţi realmente cu acele calităţi, cu acel simţ al datoriei, al pudorii care, din lipsa altor termeni, se cuvine a fi numite bune maniere”. Şi mai târziu, într-unul din momen-tele sale de depresie, Scott va scrie din nou: “Cum să nu-mi pierd minţile? Tatăl meu era slab de spirit, iar mama o bolnavă de nervi, devenită pe jumătate nebună din cauza angoaselor sale bolnăvicioase.”
Familia Fitzgerald s-ar fi putut scufunda în sărăcie în 1909, când Edward este concediat, la 55 de ani, de patronii firmei Procter&Gamble, pentru care lucra ca reprezentant comercial. Dar soţia lui moşteneşte o avere şi familia continuă să ducă o viaţă confortabilă. Ca a-tare, Francis Scott Fitzgerald este împins către studii universitare – premise ale unei cariere prospere. Dar studiile academice la Universitatea Princeton îl interesează mult mai puţin decât scrisul – pentru care dovedise talent încă din timpul şcolii secundare – sau sportul (baschet, fotbal american) – pentru care, dimpotrivă, nu era dotat defel.
Aventura universitară se termină după patru ani, în 1917, când Scott Fitzgerald este eliminat în anul al treilea, pentru lipsă de asiduitate, dar cu un brevet de sublocotenent. Se angajează în armată, dar răz-boiul se termină şi nu are ocazia să se facă remarcat ca ofiţer.
Viaţa aceasta de tatonări multiple, prin ca-re tânărul Fitzgerald încerca să devină celebru şi la fel de bogat ca prietenii şi camarazii săi de studii, ia o nouă turnură în 1918, la un bal dat de Country Club în localitatea Montgomery, Alabama, unde o întâlneşte pe Zelda Sayre. Fiică a unui judecător de la Curtea Su-pre-mă din Alabama, Zelda Sayre, 18 ani, este o tânără excentrică şi între ea şi Scott se naşte o pasiune care va dura toată viaţa.
În 1920, Scott Fitzgerald publică primul său roman, Dincoace de Paradis, cu caracter, în parte, autobiografic, în care tribulaţiile personajului principal, Amory Blaine, student la Princeton, prilejuiesc o evocare a atmosferei studenţeşti din primele decenii ale secolului trecut, precum şi a ambianţei artistice, dominate de fervoarea jazz-ului. Romanul se bucură de succes, iar Scott Fitzgerald devine extrem de cunoscut. Se căsătoreşte cu Zelda în acelaşi an şi, în 1921, pleacă la Paris, cu sentimentul că va începe o viaţă nouă. Aici intră în contact cu scriitorii aşa-numiţi ai ”generaţiei pierdute” (Ernest Hemingway, Ezra Pound, T. S. Eliot, Sherwood Anderson, John Dos Passos, John Steinbeck ş.a.).
În 1925, F. Scott Fitzgerald va publica romanul Marele Gatsby, în care povestea de dragoste dintre Jay Gatsby şi Daisy este o imagine idealizată a relaţiei sale cu Zelda. Romanul apare într-o perioadă când celebritatea literară a scriitorului este concurată tot mai puternic de ”vizibilitatea” vieţii sale de cuplu. Scott şi Zelda se ceartă, se bat, se iubesc, duc o viaţă dezordonată şi costisitoare. F. Scott Fitzgerald scrie nuvele convenţionale contra unor onorarii substanţiale, dar alcoolismul, crizele nervoase, capriciile amândurora le rui-nea-ză bunăstarea. În 1930, Zelda este internată într-o clinică elveţiană cu un diagnostic de schi-zofrenie. După câteva săptămâni, este externată şi cuplul se în-toarce în Statele Unite. Scott începe acum să lu-cre-ze ca scenarist la Hollywood.
Faima sa de scriitor este în declin, iar viaţa cu Zelda redevine la fel de boemă ca înainte. Foarte repede, Zelda ajunge clienta permanentă a clinicilor de psihiatrie, în timp ce el cunoaşte o peri-oadă de relativ echilibru într-o nouă legătură amoroasă, cu ziarista Sheilah Graham. Dar era ultimul episod dinaintea căderii cortinei. Recade în dependenţa alco-olică şi, în 1940, moare de un atac de cord. Zelda are şi ea un destin tragic: piere în 1948, într-un incendiu declanşat în spitalul unde era internată. În urma lor, romanul Marele Gatsby va beneficia, începând din anii ‘50, de gloria şi de succesul comercial la care amândoi au visat de-a lungul întregii lor vieţi zbuciumate.
