Acum doi ani, Doamna Stela Popescu, tot în preajma Crăciunului, la un spectacol susţinut cam de una singură, ne-a mărturisit că-mplineşte vreo… şase ani peste şaptezeci. Anul acesta, de mână cu Domnul Arşinel, şi el tot un tinerel, minunatul cuplu a descins la Montréal să ne colinde din nou. Aşa s-a precizat şi în cititul ziar Pagini Româneşti.
“Pentru o seară de amuzament şi optimism”. Dar de unde au, dom’le, vestiţii actori atâta ardoare, de-o revarsă aşa de mărinimoşi?
Pe Steluţa o cunosc de vreo jumătate de secol. Tot tânără, zâmbitoare, spontană, perspicace şi proaspătă ca o rodie matinală. Pe vremea când împăratul roşu îi arestase poporului voia bună şi când câte-un zâmbet ne era permis doar cu reţetă medicală, eliberată de organele de partid de la centru, ei bine, Stela Popescu ne distribuia “la negru” flacoane de fericire. Mai cu o “savarină”, mai cu o glumă bine deghizate, ea ne aducea bucuria în suflete. Mai ales de Revelion. Noi, de-alde flăcăneaţă, aşteptam de la un an la altul să apară Stela, cu rochia ei mai decoltată, crăpată “just” până la genunchi, şi să ne confirme “tovărăşeşte” că dincolo de vestimentaţia impusă de mahării de la cenzură se mai află pe lumea asta şi tovarăşa femeie.
Apoi, pe orbita Steluţei s-a înscris şi fenomenul aista de la Dolhasca. Ce vă surprinde? Locuri cu predestinaţie, de renume mondial, ca Tuzla mea natală, Meca, Dolhasca… Aşa se nasc geniile, pe unde şi-a-nţărcat dracul copiii. Acest cuplu colindăreţ a călcat cu talpa toată planeta şi îi iubesc românii de pretutindeni. Ei sunt de fapt două jucării… frumoase şi sunt inepuizabili. De unde îşi adună avalanşele de umor mai direct sau mai subtil? Ei îşi trag seva din revista de altădată, de la Stroe şi Vasilache, de la Tomazian, Miluţă Ghiorghiu. Din culisele lor sacre le-au dat raze de strălucire regizori minunaţi ca Ion Vova şi scriitori talentaţi ca Paul Maximilian, Silviu Georgescu, Stelian Filip, Marin Traian, Ion Dianu etc. Toate aceste forţe reale şi invizibile au creat şi au scos la rampă spectacolele vizibile şi de succes, aplaudate în toate colţurile lumii. Splendorile oferite de celebrul cuplu sunt ca o pomadă tămăduitoare care ne unge sufletele nu tocmai zbenghuite de veselia occidentului, atunci când avem sete de zâmbet şi voie bună.
La recenta întâlnire de la Montréal, autorii noştri dragi s-au autodepăşit din nou. Sala nu a fost numeric arhiplină, dar sufletele noastre s-a dilatat şi au umplut volumul teatrului până la cotele maxime. Personal, am tresărit de bucurie când maestrul Arşinel l-a evocat frumos pe Nicu Constantin. A adus în scenă memoria colegului meu de bancă şi de amărăciune…
Pe rând sau simultan, cei doi se completau, se întregeau, se creşteu, dând spactacolului valenţe deosebite. Şi aplauzele ningeau. Până şi inofensivul scaun din faţa microfoanelor a avut un rol lăudabil, pe care toţi l-am remarcat când spontanul Arşinel i-a spus publicului: …ce, voi staţi pe scaune, ia să stau şi eu niţel! De fapt, în cele câteva clipe de şedere pe scaun, actorul vorbea din mâini şi din picioare iar vocea i se recupera. Interpretând o celebră bucată de jazz, el a declarat-o “o sârbă de la Dolhasca!” Aplauze, fireşte!
Regretabil este că din sală au cam lipsit tinerii. Noi, mai tomnaticii, ne-am împletit sufletele cu ale celebrului cuplu şi unora ne-a alunecat câte-o lacrimă furişă şi prevestitoare de toamnă… La final, o singură doamnă , numită din întâmplare divină Grădinaru, a oferit un buchet de flori. Subsemnatul, le-am dăruit câte-o căciulă roşie de Moş-Crăciun. Şi nu din intâmplare l-am pozat pe Domnul Arşinel alături de profesorul Emil Bugnariu, un bănăţean care-i seamănă leit.
În plin plen, Doamna Stela le-a mărturisit admiratorilor că măicuţa ei a făcut-o în căruţă şi d-aia este tot pe drum, pe drum… Şi-a întărit afirmaţia spunând că “poimâine seara, voi fi la Cluj…”
Dar STELA şi ARŞINEL ne-au promis că vor mai veni pe la noi şi noi îi credem.
Viaţa este înainte. Am plecat spre casă de mână cu Maria mea, murmurând “nu-i da, Doamne, omului soarta emigrantului”. Şi acasă, când voi scrie despre aceşti ambasadori ai zâmbetului şi veseliei, am să numesc articolul ca în titlul de la început: Două jucării… frumoase. Punct!
