De ce este Havana ca Bucureştiul?

Ieşi din hotel, mergi grăbit pe prima străduţă la dreapta şi apoi o iei pe a doua la stânga. Te opreşti. Închizi ochii, pui palmele la urechi şi te învârţi de trei ori. Deschizi ochii, iei palmele de la urechi: Unde eşti? Clădirile în culori ofilite, nu mai înalte de trei etaje, zumzăie familiar. Simţi un miros înecăcios de mucegai.

Tocmai ai călcat într-o băltoacă mus­tind de buruieni, despre care nu eşti sigur dacă au crescut din asfalt sau tocmai au fost aruncate de cineva de la balconul decrepit de deasupra. Faci un salt în stradă, speriat că o bucată de tencu­ială ţi-ar putea cădea în cap, dar sari înapoi când un autoturism hodorogit te claxonează asurzitor. Mirosul de mucegai devine mai puternic şi intră la concurenţă cu cel de prăjeală.

Un copil vine şi te trage de mână, puţin agresiv. Sesizezi prima dife­renţă: în loc de “Doamna, doamna!”, copilul îţi spune “Señora, señora!”. Apoi, pe pe­reţii decoloraţi ai caselor nu vezi obsesi­vele desene cu Cea­u­şescu înaripat sau inscrip­ţiile cu “Isus Vine”, ci graffiti-uri cu un tip bărbos, cu şapcă: “Che Guevara – Revolucion per siempre”.

Nu este nicio confuzie. Nu e de la romul ieftin şi bun pe care l-ai băut aseară la terasă. Eşti în Havana. Ai apa Caraibelor la doi paşi şi o istorie mai vie în conş­ti­inţa ta decât toate luptele cu daci şi romani sau cu români şi turci.

Nu e de mirare că te simţi ca acasă. Acasă în Bucureşti, căci la Montréal nu vei găsi nicăieri o asemenea con­centra­ţie de culoare, dezintegrare, energie, delăsare. Sau de trupuri frumoase, pe jumătate des­puiate, defilând pe străzi ca la cea mai recentă paradă a secţiunii de len­jerie din complexul Bucur Obor.

Seamănă Havana cu Bucureştiul? Chiar dacă vei petrece acolo doar câteva ore, între două autobuze care te aduc şi te duc înapoi la resortul de 5 stele din Varadero, sau pe altă plajă cu nume de cocktail, senzaţia de familiar nu te va părăsi o clipă. În ciuda limbii, a silue­te­lor exotice şi a mâncării, vei fi ca acasă.

Ce uneşte Bucureştiul şi Havana? Pe lângă “aer” şi celebrul motto “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plă­tesc”, sunt câteva puncte de atracţie care vor face cele două capitale tovarăşe şi prietene pentru veşnicie.

Biserica ortodoxă greacă

În Habana Vieja, în apropierea muzeului Romului (băutura, nu te gândi la altceva!), vei vedea un semn turistic discret: “Igle­sia Ortodoxa Griega”. Bi­-se­rica te duce cu gândul la Stavro­po­leos, nu numai pentru că este de aceeaşi talie şi e plasată într-o zona înţesată de baruri şi de magazinaşe aglomerate. Nu este ma­re – în comparaţie cu opulenta Bise­rică Rusă, de la 100 de paşi mai încolo – şi es­te lipsită de podoabele sti­listice ale sura­telor din Balcani, dar aleea răcoroa­să care te duce spre intra­re are ceva din aerul grădiniţei cu coloane a vechii bise­rici greceşti din Bucureşti.

E greu să-ţi imaginezi că în Ame­-rica Latină ai putea găsi multe locuri cu amprentă ortodoxă, dar Havana este unul dintre ele. Biserica a fost ridicată în 2004, în grădina Maicii Tereza, ce apar­ţine de Mănăstirea Sfântului Francisc de Assisi. Inaugurarea s-a facut cu alai vestit: Fidel Castro şi Bartolomeu al Constantinopolelui. Deşi nu vin mulţi la slujba de duminică, comunitatea se îmbogăţeşte în sezonul turistic cu credincioşii de ocazie, care vin să aprindă o lumânare în amintirea celor lăsaţi în urmă, la mare distanţă, peste Ocean.

Capitoliul şi Casa Poporului

Centrul Havanei se laudă cu o clă­di­re mai înaltă cu un milimetru decât Ca­pitoliul din Washington DC. Sună cunos­cut? Şi Bucureştiul are a doua cea mai mare clădire din lume, Casa Popo­rului, care nu este întrecută decât de Pen­tagon.

Capitoliul havanez a fost construit în 1929, copiind clădirea similară din Washington D.C., dar pro­iectat pentru a fi o idee mai înalt. Timp de 30 de ani, până la Re­voluţia care l-a adus pe Castro la putere, aici a lucrat gu­vernul cubanez. În pre­zent, clădirea adă­pos­teş­te sediul Academiei de Ştiinţe. În holul central al Capitoliului poţi vedea o statuie de 15 metri (reprezentând Cuba), care se află pe locul doi în topul mondial al celor mai mari statui din spaţii acoperite.

Câini vagabonzi

Ca şi în Bucureşti, câinii nu lipsesc din peisajul urban, însă două trăsături esenţiale îi deosebesc de rudele lor din Estul Europei: nu latră şi nu muşcă. Cubanezii au un cult pentru căţei şi vei vedea multe animăluţe împodobite şi cocoloşite în braţele stă­pâ­nilor. Însă sunt şi mulţi abandonaţi, care colindă străzile în voie.

Deşi adeseori ţi se intersec­tează drumul cu cel al unui “haivanez” – de obicei, când încerci să traversezi o intersecţie pe diagonală, pentru că nici în a treia zi de Cu­ba nu înţelegi în ce ritm func­ţionează semafoarele -, patrupedul nu te va ataca, nici măcar nu te va lătra. Poate doar dacă un poliţist plictisit (şi vei vedea mulţi patrulând pe străzi) nu va decide, la un moment dat, să-l asmută pe vreo pisică.

Observaţie: Dacă poli­ţiştii sunt plictisiţi, nu e nea­părat din cauză că închid ochii la ce se întâmplă în stradă. Turiştii sunt în siguranţă la Havana, pentru că pedepsele pentru tâlhărie sunt foarte grele. Bineînţeles, străzile neluminate din centrul vechi al Havanei ar trebui evitate, la fel ca şi la Bucureşti.

Farmecul serii

Şi, dacă tot am ajuns la întunericul de pe străzi, menţionez aici şi magne­ti­cul Malecon, unde totul începe şi se sfârşeşte când este vorba de Havana. Nopţile fără lună pot să fie o aventură pe celebra promenadă, nu numai din cauza gropilor din asfalt – pe care nu ai cum să le observi, din cauză că becurile din stâlpii de lumină funcţionează din trei în şapte…sprezece -, dar şi pentru că poţi fi măturat cu stropii săraţi ai unui val suprinzător.

Pentru localnici, această apă sărată are poate gustul libertăţii, de vreme ce la 100 de kilometri spre nord de Malecon se află coasta Floridei. Probabil de aceea le şi place cubanezilor atât de mult să sprijine balustrada promenadei, cu o sticlă de rom sau de Bocanero în mână. Sau poate pentru că e, într-ade­văr, una din cele mai frumoase promenade din lume.

Târgurile de vechituri

Ca şi la Bucureşti, amintirile sunt la mare preţu­ire: dacă în România nostal­gicii vând orice nimic ce are legă­tură cu perioada interbelică – epoca de aur a dezvoltării ţării -, în Hava­na, în Plaza de las Armas, sunt la egală căutare atât cărţile lui Hemingway, simbolice pentru exuberanţa Cubei de dinain­te de ’59, cât şi discursurile lui Fi­del Castro. Vei găsi un farmec unic în modul în care tarabagiii ambelor ţări îşi întind comorile desuete în faţa turiştilor. Şi vei plăti fără comentarii doi peso pentru o insignă de pionier, pe care o vei pierde după câteva zile în valiză.

Pâinea pe cartelă

Poveştile părinţilor sau bunicilor cu pâinea pe cartelă sau cu alimentarele goale din vremea comuniştilor pot fi enervante pentru adolescenţii din ziua de azi, exasperaţi de frazele care încep cu “pe vremea mea”. Un tur pentru exemplificare concretă se poate face pe stră­duţele Havanei sau într-un complex comercial, la “supermar­ket”.

În fiecare dimineaţă, la micile ma­gazine alimentare se repetă acelaşi spectacol al “raţiei” – se stă la coadă pentru pâinea pe cartelă (două chifle de persoa­nă). În porţie mai intră un iaurt pe săptămână şi o sticlă de ulei pe lună. Ouă nu există decât la piaţa neagră, nu le găseşti nici măcar la supermarketul din centru, unde nu ai nici carne, nici lapte, nici brânză, nu ai aproape nimic în afara unor conserve de roşii, dulceţuri de prune sau sticle de clor. Poate, într-un colţ, vei găsi lapte praf, un unic fel de detergent şi, expusă aproape ostentativ, hârtia igienică. În raftul de la mezeluri stă eterna şuncă la vrac (unicul soi co­-mercializat) şi un fel de caşcaval, care se păstrează îngheţat.

Tristeţea vitrinelor îţi va stoarce o lacrimă şi îţi va veni să protestezi cu pumnul când vei vedea că oamenii îşi pun haine de biserică pentru a merge la supermarketul în care nu se găsesc multe şi în care nu-şi permit aproape nimic. Iar următoarea cină de la restaurantul în care cubanezii nu au acces îţi va părea indecent de bogată. Deşi, în continuare, delicioasă.

Un produs pare să excedeze în Havana: nu este doar dispoziţia contagioa­să, ci romul, ieftin şi bun, pe care îl găseşti la orice colţ de stradă. El să fie consolare, romul şi partenerul lui natural, trabucul.

Cât despre servicii, numai de bine

Nu vorbesc aici de serviciile secrete, ci despre modul în care vei fi tra­tat la restaurant, la hotel, la bar, la muzeu, la toaleta publică, oriunde. Peste tot vei fi privit cu amabilitate, atâta vreme cât dintr-unul din buzunare se va produce miraculosul peso, care ţine loc de “bună ziua”, “aţi putea”, “nu vă supăraţi”.

Ai un reflex familiar? Bucură-te de el şi uită-l odată ce pui înapoi piciorul pe pământ canadian. Chiar de vei fi mulţumit şi îţi va face o adevărată plă­cere, la Montréal nu vei putea lăsa bac­şiş nici la toaletă şi nici măcar şoferului de autobuz, care opreşte între staţii, special pentru tine.