Olimpicii români – mit şi realitate

An de an, între sesiuni de bac dezastruoase, examene de titularizare cu rezultate de toată mila şi, ici-colo, câte un plagiat – că doar asta n-a omorât pe nimeni – apare o rază de speranţă pentru învăţământul românesc. Şi, de ce nu, pentru toată România. Olimpicii noştri aduc în ţară medalie de aur după meda­lie de aur, la aproape toate materiile existente (am inclus aici şi latina, “preferata” elevilor din toată lumea).

Olimpicii sunt mândria noastră, exemplu viu că sistemul de învăţământ românesc nu e prost, ba chiar e mai bun decât cel al americanilor. Ce mai tura-vura, învăţă­mân­tul nostru este cel mai bun din lume – nicăieri nu se fac mai serios matematica şi fizica.

Ei bine, cu riscul de a vă deveni antipatici, vă trezim din vis şi vă spunem că nu e aşa. Şi asta înainte să savuraţi o nouă victorie la Olimpiada de matematică desfăşurată la Santa Maria (în Columbia), care se va termina pe 28 iulie.

Strict vorbind, o olimpiadă nu de­monstrează nimic. Nu ne spune nici că sistemul de învăţământ e bun, nici că este prost. Să luăm lucrurile pe rând.

Participanţii: olimpiadele nu spun nimic despre sistem pentru că, păstrând proporţiile, participanţii sunt “dopaţi”. Nu cred să fie vreun olimpic român care a luat medalie la vreo olimpiadă interna­ţională fă­ră să făcă pre­gătire la greu sau fără să aibă părinţii profesori (deci tot cu pre­gă­tire la greu, dar gratuită).

Aceasta nu e valabil doar pentru România. În acest an, lotul olimpic al Canadei  are în componenţa lui doar doi elevi care învaţă în Canada. Restul până la şase sunt cetăţeni canadieni care învaţă în Statele Unite.

O bună parte din olimpicii români (de la mai multe discipline) provin de la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti, care este o instituţie de învă­ţă­mânt privată, cu program special pentru olimpici.

Un alt reproş făcut de români lotu­rilor olimpice ale altor ţări este pre­zenţa multor nume de imigranţi, uitând că acest lucru se întâmplă pentru că ţări ca SUA sau Canada sunt ţări de imigra­ţie. Dar românii nu trebuie să se uite prea mult în curtea altuia. În acest an, vom fi reprezen­taţi de tânărul Tran Bach Hai, din Vietnam, şi de Ömer Cerrahoglu, din Turcia.

Dar nimic nu este mai în­şelător la Olimpiade decât aso­cierea involuntară cu competi­ţiile sportive. Pentru că, dacă la acestea din urmă o medalie de aur înseamnă (de cele mai mul­te ori) un singur câştigător, la olimpiadele pentru diverse discipline de studiu, medalia de aur se atribuie mai multor persoane, nu doar celui de pe locul întâi.

Exemplu: la Olimpiada de matematică din 2012 s-au acordat 51 de medalii de aur, 88 de argint, 138 de bronz şi 148 de menţiuni. Total: 425 de premii. Total participanţi: 548. Evident, participanţii sunt elevi foarte buni, dar această ploaie de premii nu mi se pare a fi ceva întrutotul rezonabil. Poate s-ar mai putea ridica puţin gradul de dificultate.

Dacă ne uităm pe clasamentul general (tot la matema­tică), România, cu medaliile ei de aur, nu a mai urcat pe po­dium din 1996, când a obţinut locul 1. În ultimii cinci ani, lotul român de matematică s-a clasat pe locurile: 17 (2008), 13 (2009), 16 (2010), 8 (2011), 10 (2012) – ceea ce este totuşi o performan­ţă, dat fiind că la aceste concursuri participă peste 90 de ţări. Canada s-a clasat pe locul 5 (2012), 17 (2011), 13 (2010) şi 18 (2009).

Şi, ca să nu ne oprim doar la matematică: la fizică, în 2012, s-au dat (doar) 45 de medalii de aur.

Update: avem rezultatele şi de la Olimpiada de matematică din 2013. România s-a clasat pe locul 22, Canada pe locul 11  şi SUA pe locul 3. La această ediţie au participat 528 de elevi. S-au acordat 45 de medalii de aur, 92 de argint, 141 de bronz şi 141 de menţiuni. Total: 419 premii.

Olimpicii, o investiţie proastă

Participarea la Olimpiade­le internaţionale era un dezi­de­rat în vremea comunismului, iar ideea a rămas, într-un fel, tributară şi azi aceleiaşi mentalităţi. Obsesia Ministerului Educaţiei din România pentru olimpici şi promovarea lor are, clar, sco­puri propagandistice, ea încercând să mascheze de­-zastrul din sistem.

Un olimpic este, pentru statul român, o investiţie extrem de proastă. Şi asta pentru că România nu are ce să le ofere tinerilor care perfor­mează peste medie. Nici joburi, nici profesori de calitate în universităţi, nici laboratoare de cerce­tare. De aceea, ei ajung în marile universităţi americane sau în cele din Europa de Vest şi apoi decid să nu revină în ţară la terminarea studiilor superioare.

Sincer, statul român ar pu­tea să renunţe la a investi re­surse în organizarea olim­pia­delor. În loc să-şi propună zece medalii de aur la olimpiada internaţională de matematică, mai bine şi-ar propune o creştere cu 10% a numărului de elevi care obţin nota 7 la această discipli­nă. Efectul s-ar putea simţi în economia româ­neas­că: pe piaţa muncii ar ajunge oameni mai bine pregătiţi.

Nas în nas cu realitatea

Cifrele care contează – fiindcă spun ceva des­pre cât este de bun învăţământul românesc – sunt mult mai dure.

Să luăm datele de la ulti­mul Recensământ: 44% dintre românii rămaşi în ţară nu au nici măcar studii medii şi doar 14,4% au studii superioare (aici intră şi cei care au terminat la “fabricile de diplome”). Media europeană a celor cu studii superioare este de 24,5%.

Dar şi mai aproape de rea­litatea învăţământului româ­nesc sunt testele PISA (Program for International Student Assessment). Făcute de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), testele sunt organizate în peste 65 de ţări, în rândul elevilor de 15 ani. Elevii care participă la test sunt traşi la sorţi, deci nu e posibil ca un stat să-şi împingă în faţă olim­picii. Eşantionul este de minimum 5.000 de elevi, iar testele sunt date la matema­tică, lectură şi ştiinţe. Toţi elevii primesc acelaşi tip de pro­bleme, traduse în limba lor maternă.

La testul administrat în 2009, ultimul disponibil, rezultatele au fost urmă­toarele:

– la matematică, România s-a clasat pe locul 48, din 74 de ţări. Spre comparaţie, Canada a fost pe locul 10, iar Statele Unite, pe 31.

– la ştiinţe, România s-a clasat pe locul 49; Canada a fost pe 8, iar SUA, pe 23.

– la înţelegerea unui text scris, România a fost pe 51, Canada, pe locul 6, iar SUA, pe locul 17.

Dintre ţările Uniunii Europene, România s-a clasat cel mai prost. Ciudat, în mass media din ţară, rezultatele elevilor români la aceste teste au avut aco­perire  mică spre nulă. Ziarele canadiene nu au urlat când trei canadieni au luat aur la ultima olimpiadă de ma­te­ma­tică, în 2012. Olimpicii români sunt însă pre­zenţi peste tot. Mai nou, ei vor participa şi la Olim­piada internaţională de limba turcă. O să-mi spu­neţi că este vorba de nişte ştiri bu­ne, în noianul ştirilor proaste, care au invadat, ca un cancer, presa din România.

Dar această supraexpunere  întreţine mitul superiorităţii sistemului educaţional din Româ­nia, ceea ce, după cum arată ci­frele prezentate mai sus, nu este corect.

Din toate acestea nu reiese că în România copiii sunt mai proşti decât cei din Canada. Ci doar că sistemul românesc, bazat pe memorare şi calcul, nu reuşeşte să le ofere instrumen­tele necesare pentru a rezolva o problemă de matematică de ni­vel mediu sau pentru a înţe­lege o pagină de roman. Sistemul uită să-i înveţe să gândească.