La data la care, în anul 1533, regele incaş Atahualpa era ucis în piaţa publică, armata sa rivaliza, prin număr şi pregătirea de luptă, cu armatele vest-europene ale vremii. Conducătorul din perioadă anterioară, Huayna Capac, părintele lui Atahualpa, putea fi comparat, în viziunea istoricului Patrick Braun, cu Alexandru Macedon, Ginghis Han sau Napoleon. Potrivit aceluiaşi istoric, armata conchistadorului spaniol Francisco Pizarro, care îl ţinea prizonier pe Atahualpa, nu dispunea decât de 62 de cava- lerişti, de 100 de infanterişti şi de 20 de arbalete. Armata sa putea fi, aşadar, spulberată. Putea, dar nu s-a întâm-plat aşa, armata incaşă asistând impasibilă la scena în care regele ei va fi omorât.
Istoricii au găsit o explicaţie plauzibilă în privinţa acestei situaţii absolut uimitoare, comparând armata incaşă cu un organism viu, superior organizat. Este cunoscut faptul că vieţuitoarele superior organizate – cum este, de exemplu, omul – au unul sau mai mulţi centri vitali (cap, inimă), a căror afectare transformă întregul organism într-o masă inertă. Prin comparaţie, vieţuitoarele ale căror organisme se află pe o treaptă inferioară de dezvoltare – cum ar fi, de exemplu, viermii planaria – pot supravieţui şi se pot regenera chiar şi în urma unei secţionări, coada făcându-şi cap, iar capul făcându-şi coadă.
Datorită convingerii că Atahualpa este nemuritor şi îşi va rezolva singur problemele, cu ajutorul spiritelor, niciunui ofiţer al armatei incaşe nu i-a venit ideea împotrivirii şi salvării regelui din captivitate. Rămasă fără conducătorul socotit divin şi, prin urmare, de neînlocuit, armata incaşă a fost paralizată, devenind o masă inertă.
În decembrie 1989, armata română, bine pregătită pentru misiuni operative, se afla într-un stadiu de maximă perfecţionare în privinţa principiului “unităţii de comandă”, depinzând astfel de un singur “centru vital de decizie”, constituit din două persoane: comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu, şi ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea.
La această realitate de importanţă majoră se vor mai adăuga un număr de factori determinanţi (şi necunoscuţi majorităţii poporului român) în privinţa devotamentului pe care, deloc întâmplător, armata îl avea, în decembrie 1989, prin majoritatea covârşitoare a ofiţerilor de stat major din marile unităţi tactice şi operative, faţă de statul român şi, implicit, faţă de conducătorul aflat în funcţie.
Această stare de fapt s-a realizat succesiv, printr-un proces – sesizat de majoritatea poporului român – de continuă distanţare a regimului comunist din România faţă de modelul sovietic, prin definiţie represiv, de construire a comunismului. În privinţa armatei române, decidenţii comunişti din ţara noastră hotărâseră de la început că, spre deosebire de toate celelalte autorităţi ale fostului stat “burghez” care trebuiau lichidate imediat, armata “regală” urma să fie supusă unui regim treptat de transformare în armată “populară”. Se stabilise aşadar, încă din 1948, o succesiune în timp a înlăturării tuturor ofiţerilor armatei regale, concomitent cu arestări făcute de sus în jos, începând cu generalii şi urmând a se ajunge la sublocotenenţi. Acest proces urma să se desfăşoare pe măsura pregătirii unor ofiţeri proveniţi din “elementele muncitoreşti”, care ar fi trebuit să le ia locul.
Între timp, însă, în contextul procesului de “desta-linizare” care va modifica drastic percepţia întregii lumi în privinţa comunismului, Tratatul de la Varşovia încetase să mai fie un “garant” al independenţei statelor comuniste, cu mulţi ani mai înainte ca acest fapt să fie confirmat prin invadarea Cehoslovaciei de către Armata Roşie. De aceea, începând chiar de prin 1964, pentru unii reprezentanţi din structurile superioare de stat, preocupaţi de independenţa ţării noastre şi de apărarea teritoriului naţional, apăruseră semne de maximă îngrijorare cu privire la o posibilă agresiune militară externă.
În condiţiile în care armata “burgheză” era în curs de lichidare fără ca “noua” armată, preconizată a fi alcătuită pe criteriile luptei de clasă, să fi fost integral constituită, regimul comunist din România va recurge la un compromis major pentru refacerea capacităţii de luptă a armatei, prin readucerea în rândurile ei a ofiţerilor îndepărtaţi anterior, dar deveniţi necesari în acest context al relaţiilor dintre statele comuniste “surori”, neprevăzut în deceniile anterioare.
Aşa se şi explică de ce eu – ca şi majoritatea colegilor mei proveniţi din ultima promoţie (1945-1947) de ofiţeri “monarhişti” care ne mai aflam în rândurile armatei şi aşteptam, resemnaţi, îndepărtarea din armată, urmată de trimiterea, ca “duşmani potenţiali”, în lagărele de muncă ale regimului comunist – voi fi selecţionat, în anul 1965, pentru a urma cursurile Academiei Militare Generale, ca viitor ofiţer de stat major.
Selecţionarea noastră, a celor socotiţi anterior “inadmisibili”, nu s-a făcut, cum era firesc, de către Direcţia de cadre a Armatei (care îmi respinsese mereu dosarul, în anii anteriori), ci de către o comisie a Marelui Stat Major. Aceasta va fi dovada că Nicolae Ceauşescu sesizase ostilitatea faţă de el a unora dintre elementele componente ale instituţiilor de stat şi de partid, pe care le va ignora şi le va marginaliza – printre care şi Securitatea română, la care mă voi referi într-o altă relatare. Nu va risca însă să le desfiinţeze, în împrejurarea în care ştia că prea multe dintre acestea îi deveniseră ostile, în urma reducerii atribuţiilor de care abuzau.
Dictatorul va fi preocupat (şi va reuşi) să-şi menţină încrederea totală a armatei, căreia îi va stabili ca misiune precisă “pregătirea pentru ducerea unui război, socotit inevitabil, pentru eliberarea teritoriului naţional vremelnic ocupat”, invocându-se ca model “rezistenţa franceză” împotriva ocupaţiei germane, în cel de-al doilea Război Mondial, până la intervenţia unor aliaţi occidentali pe care Ceauşescu conta. (va urma)
