Recapturarea Budei de la turci

La întoarcerea de la Baia Mare, între vamă şi autostrada spre Budapesta, am condus puţin peste viteza legală, dar m-am menţinut în coloană, aşa că am fost surprins când un poliţist ungur, unul dintr-un echipaj de doi, mi-a făcut semn să trag pe dreapta. Numai mie. Motivul, am aflat din gura poliţistului, era că aveam farurile stinse, deşi legea cere să fie ţinute aprinse la orice oră a zilei. Făcusem plinul la benzinăria de dinainte de graniţă şi, la pornire, uitasem de faruri.

Conversaţia cu poliţistul a fost anevoioasă. Ştia câteva cuvinte în română şi câteva cuvinte în engleză. Când avea nevoie de un cuvânt suplimentar, îl pronunţa, tare, în maghiară ori în germană. Maşina mea, după cum am mai spus, e un Logan înmatriculat în România. După ce a primit talonul maşinii, poliţistul mi-a cerut şi permisul auto. Cum acesta este unul din Québec, treaba a devenit, brusc, mai complicată. S-a dus cu actele mele la colegul lui, aflat în maşină. După vreo 10 minute, s-a întors şi m-a pus să scriu pe un petec de hârtie numele de fată al mamei. După alte 5 minute, a venit cu formularul amenzii gata completat.

Am primit o amendă de 5000 de forinţi, echivalentul a 17 euro. Am insistat să plătesc pe loc, în forinţi, pentru că aveam aşa ceva la mine, dar mi s-a spus că nu se poate. Plata trebuia făcută musai la un birou de poştă. Mi s-a dat o foaie separată, cu nişte instrucţiuni de folosire a amenzii, în engleză. Din instrucţiuni rezulta că, dacă nu plăteam amenda de 5000 de forinţi în termen de 30 de zile, aveam de ales între o zi de puşcărie şi şase ore de muncă voluntară.

Mi-am continuat drumul spre Bratislava. La Budapesta, am făcut escală pentru un gulaş, dar nu m-am obosit să caut un birou de poştă deschis, pentru că era zi de duminică.

Trei săptămâni mai târziu, am devenit îngrijorat. Am trimis un mesaj de e-mail, în engleză, Poştei Maghiare, unul care începea cu “Dear Madam / Sir”.

Le-am cerut să-mi dea o listă cu oficii poştale apropiate de Bratislava şi care sunt deschise în week-end. Câteva zile mai târziu, am primit un mesaj de răs­puns, conţinând o listă cu trei adrese din Győr şi una din Sopron.

Pe lângă Győr trec la fiecare drum spre şi dinspre România. De Sopron tocmai citisem, în seara precedentă primirii mesajului Poştei Maghiare, o menţiune în “Aventurile bravului soldat Svejk”. Era vorba de ziarul Sopronyi Napló, care publicase un articol despre “o crimă comisă împotriva populaţiei maghiare” de doi soldaţi cehi, Svejk printre ei.

O aventură din timpul primului Război Mondial, desigur. Regimentul lui Svejk era cantonat la Bruck an der Leitha, localitate situată pe malul austriac al râului Leitha, cel care despărţea părţile austriacă şi maghiară ale Monarhiei bicefale. Svejk este solicitat de locotenentul Lukas, a cărui ordonanţă era, să ducă un bilet amoros nevestei unui negustor ungur din Királyhida, suburbia de peste râu a Bruck-ului. Pe drum, e nevoit să accepte tovărăşia unui alt soldat ceh, veche cunoştinţă de la Praga, unul care-i considera pe unguri “o adunătură de nepricopsiţi” şi care, în consecinţă, încerca să-i pocnească ori de câte ori îi întâlnea. Svejk caută să-l domolească cu vorbe înţelepte, gen “mulţi dintre unguri n-au cum să fie altceva decât unguri”, dar fără folos. Înmânarea biletului se lasă cu aruncarea negustorului pe treptele care leagă etajul de parter. Urmează o bă­tălie stradală între mulţi soldaţi unguri şi cei doi mesageri, ajutaţi de alţi câţiva soldaţi cehi, terminată cu arestarea tuturor participanţilor.

Şi aici mă întorc la ziarul din Sopron. Despre eveniment au raportat, cu indignare, deplorând “binecunoscutul şovinism ceh”, ziarele ungureşti din Királyhida (parte din actualul Bruck an der Leitha), din Sopron şi din Pressburg (actuala Bratislava). O lume mică. Aceste trei oraşe, împreună cu Viena, intră într-un cerc cu diametrul de 80-90 km.

Într-o zi de sâmbătă, cu 3 zile înainte de expirarea perioadei în care aveam datoria şi dreptul de a-mi plăti amenda, m-am urcat în maşină şi-am luat-o spre Győr. Am făcut o oră de la Bratislava. Distanţa până la Sopron este cam aceeaşi, 80 km, însă timpul de ajungere ar fi fost cu un sfert de ceas mai lung.

La Győr, am luat prânzul la o terasă, timp de o jumătate de ceas, iar la plecare i-am lăsat un bacşiş lăutarului acordeo­nist care, din stradă, instalat pe un taburet, asigurase impecabil banda sonoră. Am făcut apoi o scurtă plimbare prin piaţa centrală, în mijlocul căreia se înalţă un monument numit “Coloana fecioarei Maria”, dedicat recapturării Budei de la turci şi construit chiar atunci, adică la 1686. În final, am ajuns la un mall din marginea oraşului, unde am dibuit unul dintre oficiile poştale  deschise în week-end.

Cât despre Sopron, dacă voi mai încasa vreo amendă pe şoselele Ungariei cât timp mai stau la Bratislava, voi ajunge cu siguranţă şi acolo.

Florin Oncescu
Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Ultimele articole

Articole similare