Aruncat de un vot oarecum întâmplător – cu mult mai mult negativ, anti PSD și anti Ponta, decât pozitiv – în vârful ierarhiei statului român, direct de la conducerea unui oraș de provincie și din molcoma politică locală sibiană, domnul Iohannis are probleme de adaptare și percepție publică, unele care nici măcar nu îi sunt imputabile.
Pe de-o parte, strategia de comunicare aleasă de Palatul Cotroceni, sub conducerea consilierului Tatiana Niculescu-Bran, este cel puțin stranie. E de înțeles că domnul Ioahnnis este consecvent și ține departe scandalul și e chiar foarte bine cum procedează. Dar de la scandal la tăcere asurzitoare e cale foarte lungă, iar președinția României este de o opacitate nepotrivită pentru o autentică democrație.
Președintele s-a întâlnit repetat cu premierul și nimeni nu știe care au fost temele și concluziile. Zile întregi, pe site-ul administrației, nu apărea nici măcar agenda oficială a șefului statului. Zile întregi, comunicatele oficiale constau în postări pe pagina personală de Facebook a doamnei Niculescu Bran. Comunicarea instituțională a lipsit. Acum a început să miște, dar fără mare substanță.
Lumea se întreabă, pe bună dreptate, ce face totuși președintele în spatele tăcerii. Și mi se pare o întrebare legitimă.
În cazul domnului Iohannis, comunicarea eficientă și transpa-rentă ar fi cu atât mai importantă cu cât domnia sa vine pe un model foarte puternic. Și aici ajungem la partea care nu îi e imputabilă, dar pe care ar trebui să o ia în calcul.
Zece ani, cât a fost Traian Băsescu președinte, înseamnă mult timp. Timp în care un anumit profil prezidențial, foarte puternic, dominator, s-a impus. Că vrem, că nu vrem, ne-am obișnuit cu președintele jucător, care face cam totul, ne-am obișnuit să vedem premierii schimbați de la Cotroceni și înlocuiți cu alții numiți strict în funcție de voința președintelui, ne-am obișnuit ca președintele să fie opozantul cel mai vocal. Pe scurt, ne-am obișnuit ca președintele să fie la nivelul comunicării, al strategiilor și al deciziilor concrete, si prima voce în mijlocul scenei.
Era o poziție centrală politic, dar la limita Constituției, care a avut partea ei de succes, dar și partea ei de eșec major, pentru că din punct de vedere politic mandatul lui Traian Băsescu a fost un mare eșec. Sigur că, la urma urmei, ceea ce propune Klaus Iohannis este un model cu mult mai apropiat de litera Constituției – așa cum era și Emil Constatinescu (fracturată cât timp omul ales cu votul popular direct și universal are prerogative efective mai reduse decât un premier investit de Parlament).
Dar Klaus Iohannis este judecat în paradigma Traian Băsescu în tot ce face sau nu face, în tot ce spune sau nu spune. Însa, după 10 ani, tipul acesta de raportare este inevitabilă. Aș spune că este deja un reflex. Da, știu, mai toată lumea zicea în campanie că e nevoie de mai multă liniște, de o așezare, să ne tragem sufletul, dar când avem liniștea asta, e drept, cum spuneam exagerată, nu ne putem adapta ușor.
Klaus Iohannis are nevoie de timp pentru a impune noul său model. Dar pentru a reuși trebuie ca măcar să înceapă cu adevărat, ceea ce nu văd.
Și mai e un pericol: combinația dintre tăcerea adâncă a lui Klaus Iohannis și modelul Traian Băsescu dă naștere celor mai lu-xuriante scenarii. Fiecare se simte îndreptățit să emită ce îi trece prin cap. N-am să vă spun câte variante de premieri sau de șefi SRI și SIE am auzit de la începutul mandatului noului președinte. Lista e impresionantă.
Fiecare așază grila Traian Băsescu pe Klaus Iohannis și ajunge la alt nume, la alt scenariu, la alt plan. Ca să nu mai vorbim despre valențele acordate întâlni-rilor cu Victor Ponta. Câte înțelesuri asunse nu au ele, câte tâlcuri, – care geniale, care malefice – nu ascund ele!
Eu nu cred că domnul Iohan-nis aparține paradigmei Traian Băsescu. Și, dacă e să fim cinstiți, nici nu a fost votat pentru a fi.
Nu a promis așa ceva în campanie și nici nu-l văd apt pentru așa ceva. Nu cred că are expertiza necesară în politică de vârf, dar nici structura de autentic prădător politic agil, simțul politic ascuțit și o retorică impecabilă, și nici nu cred că își dorește acest lucru. Pur și simplu face parte din alt film.
Și poate că așa e bine. Poate că e un film bun și poate că l-am aprecia până la urmă, dacă l-am cunoaște.
