Mă veți întreba, poate, de ce mulți îl critică, zilele acestea, pe Iohannis și mai deloc pe Ponta. Explicația e simplă. La ce să ne așteptăm de la un plagiator, violator de constituție, pucist și dirijor al unei campanii electorale murdare? Prin ce a făcut de când e prim-ministru, Ponta a reușit să coboare ștacheta așteptărilor atât de jos, încât nu mai merită să îți pierzi vremea criticându-l, așa cum nu merită să fii gelos pe o prostituată de pe centură. De Klaus Iohannis în schimb, se leagă speranțele celor 6 milioane de români care au votat pentru normalitate.
În majoritatea manualelor școlare de istorie, studiul războaielor ocupă spațiul principal. Ni se prezintă cauzele, desfășurarea, principalii actori, alianțele, situația economică a beligeranților, tacticile și strategiile militare utilizate în bătălii, datele debutului și încheierii conflictelor. Din nefericire însă, în aceleași manuale, tratatelor de pace li se acordă mult mai puțină atenție. De obicei, în numai câteva rânduri, pe fugă, ni se menționează unde au fost semnate și care au fost principalele rezultate. Parcă se pierde prea ușor din vedere că, în defintiv, scopul ultim al câștigării unui război este negocierea favorabilă a unui tratat de pace. Lucru deloc ușor deoarece, furați de entuziasmul victoriei, diplomații și politicienii eșuează uneori la masa tratativelor, fiind mai puțin abili decât generalii pe câmpul de luptă.
Într-un sistem democratic, alegerea conducătorilor se face prin vot liber, fără a se recurge la conflicte sângeroase. La fel ca și la război însă, victoria în alegeri nu este suficientă : ea trebuie consolidată prin negocieri inteligente și ferme pentru ca învingătorul să-și poată impune programul. La alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 s-a consemnat o victorie neașteptată, dar categorică, a lui Klaus Iohannis. În acele zile, președintele proaspăt ales nu ar fi avut decât să zică o vorbuliță despre demisia lui Ponta și acesta ar fi plecat, cu coada între picioare, direct spre tomberonul istoriei. Nu ar fi fost loc de interpretări constituționale: legitimitatea proaspăt obținută prin vot era dincolo de orice dubii și i-ar fi oferit lui Iohannis toată autoritatea morală. Dovada clară este că parlamentarii au votat imediat contra legii amnistiei, iar Justiția a intrat în borfași cu motoarele turate la maxim. Practic, în acel moment, pe cariera politică a lui Ponta nu mai merita să pariezi nici doi bani. Învingătorul ar fi trebuit să își consolideze victoria obținută în războiul electoral printr-o cerere de capitulare necondiționată a inamicului.
Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut așa. Noul președinte a preferat să consolideze imaginea sa dragă de „om normal”, acceptând să coabiteze cu Ponta, tăind panglici la diferite evenimente, oferind decorații și comunicând cu țara mai mult prin Facebook decât de la tribuna prezidențială. Paradoxal, aceste gesturi i-au ridicat într-o primă fază popularitatea; pe lângă băsiști, liberali, udemeriști, el a ajuns să fie apreciat – măcar la nivel declarativ – și de suporterii lui Ponta, fericiți să-și vadă idolul scapând așa de ușor.
Cu astfel de popularitate ridicată, chiar și greșelile au fost trecute ușor cu vederea: numirea traseistului Dan Mihalache ca șef al Cancelariei și alte mici gafe au fost considerate acceptabile, de „începător”. Încă ar fi fost momentul de a lua taurul de coarne și a folosi puterea acordată pentru a-l zbura pe Ponta și a-și impune programul și echipa. Nimeni, absolut nimeni nu ar fi putut contesta aceste decizii, câtă vreme ar fi fost pe val. Dar primele luni au trecut repede și treptat, în lipsa unor acțiuni ferme, a apărut fenomenul firesc de erodare a capitalului politic.
Mai întâi, băsiștii au început să se simtă orfani: și-au dat seama că noul lider nu va acționa la fel de ferm ca fostul lor idol, care își folosea la maxim spațiul constituțional oferit, ba mai dădea și pe afară câteodată. După o vreme, au început să îl părăsească și suporterii pesediști, pentru care simpatia față de Iohannis era pur circumstanțială, așa cum bine le stă unor curve politice. Se știe că adversarul nu te respectă dacă nu te simte puternic. În fine, ultimii care ar fi gata să îl abandoneze pe Iohannis, vor fi chiar PNL-știi, văzând că speranțele lor de a ajunge la guvernare nu sunt sprijinite de Cotroceni.
Suporterii încă fideli ai președintelui motivează această aparentă inacțiune prin dorința de „ne-asemănare” cu Băsescu sau prin limitările impuse de Constituție. Însă suporterii dezamăgiți percep mai degrabă un șef de stat fricos, prizonier al propriilor consilieri, om incapabil de a-și ocupa cu curaj spațiul locativ oferit de funcție, care preferă să stea ghemuit într-un colț al camerei. De teama de a nu fi considerat omul lui Băsescu, președintele Iohannis riscă să fie considerat acum omul lui Ponta!
Este timpul ca noul președinte să înțeleagă că nu suntem în al treilea mandat al lui Băsescu și să înceteze să mai facă referire la el. Coabitarea cu Ponta nu este bine văzută de electoratul care a votat schimbarea și nici nu poate duce la rezultate bune pe termen lung. Ponta este același lup mincinos, fitilist și complotist, care a început deja să prindă curaj, sugerând bunăoară că Iohannis ar fi fost implicat în scandalul despăduririlor. Omul încearcă, desigur, marea cu degetul, să vadă cât i se permite. Tocmai de aceea, ar trebui scăpat de el cât mai e timp, înainte să își consolideze prea mult puterea câștigată – paradoxal – prin pierderea alegerilor.
Mă veți întreba, poate, de ce mulți îl critică, zilele acestea, pe Iohannis și mai deloc pe Ponta. Explicația e simplă. La ce să ne așteptăm de la un plagiator, violator de constituție, pucist și dirijor al unei campanii electorale murdare? Prin ce a făcut de când e prim-ministru, Ponta a reușit să coboare ștacheta așteptărilor atât de jos, încât nu mai merită să îți pierzi vremea criticându-l, așa cum nu merită să fii gelos pe o prostituată de pe centură. De Klaus Iohannis în schimb, se leagă speranțele celor 6 milioane de români care au votat pentru normalitate. Potențialul de dezamăgire e foarte ridicat. Ar fi păcat ca președintele să nu înțeleagă semnificația istorică a acelui vot și să ne ofere doar un mandat de funcționar de primărie corect. Neînțelegerea misiunii sale istorice ar fi foarte dureroasă pentru toți cei ce am sperat că miracolul din noiembrie va dura mai mult de trei zile.
