Era o zi caldă și senină în arhipelagul Hawaii. Bătrânul se apropie de chei cu pași mărunți dar apăsați. Voise să ajungă pe insula Ford de dimineață, înainte de ora 8.00 , ora ceremonialului ridicării pavilionului.
În ciuda vârstei avea o postură semeață iar părul alb era tuns cazon. Își ridică privirea spre cer să vadă dacă surprinde ceva. Acum erau doar câțiva pescăruși care se roteau alene deasupra, dar în acea zi de 7 decembrie 1941, când era doar un tânăr locotenent pe USS Arizona, avu surpriza, ca toți ceilalți de altfel, să vadă avioane trecând în raid pe deasupra. N-a înțeles din prima ce se întâmplă. A crezut că este vorba de o simulare, de un exercițiu, dar foarte curând și-a dat seama că sunt atacați. Pe fuselajul avioanelor se distingea clar soarele japonez cu raze roșii pe fond alb iar de pe toate navele răsuna alarma de luptă. Atunci și în acel moment, pentru el și națiunea americană, a început războiul.
Își aduce aminte că se afla pe țărm alături de alți 4 sau 5 ofițeri și nu știau cum să ajungă mai repede pe nave. Arizona se afla pe aleea navelor de linie în fața Nevadei și lângă micuța navă Vestal care a încasat cu stoicism primele bombe dar era prea mică pentru a apăra Arizona. La un moment dat se auzi un zgomot înfundat și simti o zguduitură înspăimântătoare. O bombă aruncă în aer magazia de muniție de pe USS Arizona iar o ciupercă de fum se ridică 100 de metri în aer. Alte două torpile lovi vasul care acum era doar o grămadă contorsionată de fiare.
Într-un târziu reușise să facă rost de o barcă mică. Se apropie de vas și urcă la bordul Arizonei, sau ce mai rămăsese din el. Puntea era fierbinte, ușile erau contorsionate de căldură iar prin fumul gros abia se zărea ceva. Coborâ pavilionul zdrențuit și pătat de păcură care mai fâlfâia la pupa și îl luă cu el. Era tot ce se mai putea salva în acel moment.
Abia a doua zi a putut să-și dea seama de proporțiile dezastrului în timp ce asculta la radio discursul președintelui Roosevelt ” Ieri, 7 decembrie 1941 – o dată care va rămane în istorie ca o zi a infamiei, SUA au fost atacate pe neașteptate și în mod deliberat…”.
Bătrânul se uită la apă încercând să pătrundă cu privirea cât mai adânc, acolo unde odihneau camarzii săi. La suprafață, din USS Arizona nu se mai vedea decât o bucată dintr-un turn și petele de motorină care se scurg din rezervoare de zeci de ani ca lacrimile celor care s-au sacrificat aici și a celor ce i-au iubit. Știe că aici va fi și locul unde se va întoarce și el. Definitiv. Când va fi.
Un grup de turiști ajunse în dreptul lui și el o luă agale spre celălalt prieten pe care venise să-l viziteze. USS Missouri era locul unde considera el, s-a încheiat al doilea război mondial. Pe 2 septembrie 1945 el se afla pe puntea vasului în Golful Tokyo unde asista la ceremonia de capitulare necondiționată a Imperiului Japonez.
După ce participă cu acest vas la bătăliile din Iwo Jima și Okinawa, la semnarea armistitiului nu avu sentimentul de răzbunare pentru Pearl Harbor ci mai degrabă de ușurare că războiul se terminase.
Mai târziu istoria i-a dat dreptate și amiralului japonez Hara Tadaichi care a rezumat rezultatul atacului japonez spunând: “Am câștigat o mare victorie tactică la Pearl Harbor și astfel am pierdut războiul”.
Urcă pe puntea lui “Mighty Mo”, așa cum era poreclit USS Missouri, pe care o cunoștea foarte bine, dar armamentul era altul. Mult mai puternic, față de ce știa el, după numeroasele modernizări la care fusese supusă ultima navă de război construită de Statele Unite. Tunurile și mitralierele antiaeriene erau de un alt calibru, mult mai puternice.
Pătrunse în interior. Nava era ca un mic oraș dotat cu tot ce avea nevoie pentru a putea sta pe mare luni bune fără contact cu țărmul. Cu pași măsurați o luă pe culoarele înguste, pe lângă dormitoarele cu paturi suprapuse și ajunse la centrul de operații care și el fusese supus modificărilor. Radarele, calculatoarele și hărțile moderne ușurau considerabil navigarea și lupta.
Bucătăria și sala de mese i se părură neschimbate iar gogosile aliniate pe tăvi îi smulse chiar un zâmbet. Scaunul stomatologic părea locul de chin pentru mulți marinari dar doctorul avea o mână ușoară și toți plecau mulțumiți că scăpaseră fără dureri. În drumul de întoarcere pe punte trecu și pe lângă o cabină a ofițerilor iar o uniformă călcată regulamentar parcă abia aștepta să fie îmbrăcată.
Ieși la lumină. Se îndreptă către pavilionul care în acea dimineață liniștită flutura încet. Misiunea lui se încheiase. Salută regulamentar apoi se întoarse și plecă. Nu se uită înapoi. Știa că va mai veni aici o singură dată. Pentru totdeauna. Când va fi alături de camarzii săi de pe Arizona și în apropiere de Missouri, cele două nave care i-au marcat viața.
Foto: Pagini Romănești / Florin Talos
