Mihai Eminescu a fost pasionat de teatru din adolescenţă. Era elev la la Cernăuţi şi locuia în gazdă la profesorul Aron Pumnul în anul 1865, când a început să asiste la spectacolele teatrale susţinute de trupa Tardini-Vlădicescu.
În vara anului 1867, a intrat ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, participând la turneele acesteia în oraşele Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, potrivit “Dicţionarului general al literaturii române” (Editura Universul Enciclopedic, 2005).
Un an mai târziu, se angajează ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, pe care o însoţeşte într-un turneu prin Transilvania şi Banat, apoi e angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot în 1868, la îndemnul lui Mihail Pascaly, traduce tratatul “Die Kunst der dramatischen Darstellung” de H.Th. Rotscher. În 1869, pleacă din nou în turneu cu trupa Pascaly, în Moldova şi Bucovina.
Poetul Ştefan Cacoveanu scria, în lucrarea “Eminescu în anii 1868-1869”, referindu-se la perioada în care Eminescu era sufleor la Teatrul Naţional: “Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de cinci paşi… intrând pe uşă, de-a stânga în colţul odăii, era un cuptoraş; din cărămizi. De două palme de la cuptoraş de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică, care care servea de pat. (…) Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca şi masa. Cărţile le ţinea întinse pe jos de la fereastră până lângă masă pe podea… Pe masă, tot felul de hârtioare scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea, zahăr tos, caiete în mare dezordine”.
Având un scris frumos, citeţ, Eminescu scria cererile, redacta corespondenţa, traducea piese, era autor de cuplete. Totodată, scria caligrafic textele pentru actori şi făcea semne pe text pentru a marca momentele în care se ridica ori cobora cortina, pauzele.
Începe să publice articole despre teatru, în 1870 trimiţând revistei “Familia” articolul “Repertoriul nostru teatral”. În perioada în care studia la Viena a scris dramele “Mira” şi “Decebal”, apărute postum.
În 1878 apar în “Timpul” câteva cronici teatrale, iar în aprilie 1882 termină de scris drama “Alexandru Lăpuşneanu”.
“Până în 1877, când Regele Carol va promulga prima Lege a Teatrelor, exista un regulament dat de o Direcţiune a tuturor Teatrelor din Bucureşti, care prevedea ca stagiunea unui teatru să dureze şase luni. În restul timpului, marii noştri actori ai secolului al XIX-lea jucau prin trupe şi vechile grădini ale oraşelor din ţară, unde improvizau scene. Aşa se face că, într-o zi de vară, trupa actorilor Fany Tardini şi Alexandru Vlădicescu poposeşte la Botoşani.(…) Fostul profesor de limba română al lui Eminescu, Ioan Sbierea, relata la 3 iulie 1889: ‘M. Eminescu, spirit deştept şi inimă impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor; teatrul l-a abătut de la studiile gimnaziale, vroia şi el să fie actor, şi actor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul'”, se arată într-un articol publicat de site-ul www.ziarulmetropolis.ro.
Mite Kremnitz, scriitoare germană, care l-a cunoscut pe Eminescu scria despre el: “Abia un băieţandru, părăsi gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aci actor, aci poet dramatic, aci regizor aci sufleor… prin hanuri, sau cocoţat în vârful camionului cu decoruri, Eminescu scria versuri. Înfrăţit cu teatrul şi cu poezia, a pornit să cutreiere ţara, să o cunoască, să-i plângă durerile”. (Convorbiri literare, 1910)
Poetul citea piesele lui William Shakespeare în limba germană, considerându-l pe dramaturgul britanic drept un mare geniu al omenirii.
“Eminescu trebuie să fi avut unele atribuţii şi de actor, cum se obişnuieşte în trupele ambulante. În piesele istorice, cu figuraţie întinsă, în rolurile reduse la o replică, două, în glasurile din culise, sufleurul, gata îmbrăcat, va fi părăsit cuşca sau culisele pentru a apărea pe scenă”, scria George Călinescu în volumul “Viaţa lui Mihai Eminescu” (Editura pentru literatură, 1966).
Documentar realizat de Agerpres.
