Două spectacole realizate de regizorul quebechez Robert Lepage au fost anulate la scurt timp unul după altul. Păcatul lor? Aproprierea culturală. Unul era despre sclavii negri, celălalt despre ameridieni. Și nu aveau actori negri și nici amerindieni.
Reprezentau, spun protestatarii, punctul de vedere al omului alb, exploatator (prin definiție, minoritățile vizibile văd omul alb ca opresor și vinovat perpetuu pentru tot ce s-a întâmplat în istoria ultimilor 2000 de ani).
Spectacolele lui Lepage au condus la proteste de 30-50 de persoane. Cum trăim în plină dictatură a minorităților, 50 de persoane sunt suficiente pentru a interzice un act artistic. Același număr nu poate schimba însă mare lucru în societate.
Ce este aproprierea culturală?
Este ideea că folosirea elementelor unei culturi de către reprezentanții unei culturi “dominante” este în mod inerent lipsă de respect și constituie o formă de opresiune și de spoliere.
Sunt multe întrebările pe care trebuie să ni le punem.
Ce i-a împiedicat pe protestatari să monteze un spectacol despre cultura lor? De ce au preferat ei această formă de extremism cultural în locul unei atitudini pozitive de a-și prezenta cultura așa cum vor ei?
Au făcut ei vreo cerere de finanțare la Conseil des arts du Canada și ea a fost respinsă?
Sunt ceilalți membri ai comunității scandalizați de montările lui Lepage? De ce sunt acești 50 de oameni relevanți pentru societate, pentru cultura pe care ei zic că o reprezintă?
Azi orice operă de artă este un produs comercial. Poate să ne placă sau nu acest lucru, dar asta este realitatea. Nimic nu-i oprește pe amerindieni să facă un spectacol (în afară de scuza istorică, falsă azi, cu omul alb asupritor). Dacă spectacolul va fi bun, va avea spectatori. Dacă nu, nu, se va opri și gata.
Cred că oamenii au mai mult de câștigat văzând diferite abordări artistice ale aceluiași fapt istoric. Arta este artă, nu manual de istorie. Arta spune povești. Arta bună te face să pleci de la un spectacol, film, expoziție cu întrebări. Te duci acasă și ești frământat de îndoieli zile întregi. Te face să vezi lucrurile într-o perspectivă nouă. Ți-l descoperă pe celălaltă într-o lumină nouă, dintr-un unghi pe care nu-l știai până atunci.
Suntem totuși departe de vremurile în care rolurile personajelor de culoare erau jucate de albi care-și colorau pielea în negru. Există respect în modul în care istoria populațiilor asuprite este prezentată. Am ieșit din spațiul caricaturii.
Care ar fi alternativa pentru amerindieni? Uitarea? Ignorarea? O atitudine de genul „vă lăsăm în bula voastră, știm că existați, dar nu ne interesați?”
Avem vreo limită la aproprierea asta culturală? O punem în La charte des droits et libertés de la personne în locul art. 3 din primul capitol? Începem să amendăm părinții care-și costumează copilul de patru ani în indian de Halloween sau privim asta ca o prim contact (chiar și la nivel ludic) al acestuia cu cultura amerindiană?
Mai are artistul vreo libertate de exprimare, chiar deranjantă, sau introducem la universitate un curs despre ce nu ai voie să scrii, pictezi, vorbești?
