La 19 aprilie/1 mai 1849 a fost semnată Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman, care consemna în plan internaţional înfrângerea Revoluţiei române de la 1848 din Ţara Românească şi Moldova.
Prin prevederile ei, Convenţia de la Balta Liman a reprezentat o gravă încălcare a autonomiei interne a Principatelor Române, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
În Moldova, mişcarea revoluţionară a început cu marea întrunire de la Iaşi, din 27 martie/8 aprilie 1848, la care au participat cca. 1.000 de oameni din toate stările sociale şi în cadrul căreia s-a hotărât redactarea unei petiţii către domn, în care erau înscrise cerinţele populare. Vasile Alecsandri a fost desemnat să redacteze ”Petiţia-proclamaţie” cu 35 de articole, care au fost incluse în programul mişcării românilor din Moldova. Programul cuprindea şi prevederi care contraveneau dispoziţiilor cu caracter feudal ale Regulamentului Organic, documentul legiuitor cel mai important la nivel administrativ.
La 28 martie/9 aprilie 1848, Petiţia-proclamaţiune a fost înmânată domnului Mihail Sturdza care a acceptat 33 din cele 35 de puncte, respingând pe cele referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi crearea gărzii naţionale. A doua zi, însă, la miezul nopţii au fost declanşate operaţiunile de prindere a fruntaşilor revoluţionari şi de înăbuşire a mişcării. Peste 300 de revoluţionari au fost arestaţi, unii dintre ei, printre care Vasile Alecsandri şi Al. Ioan Cuza, au reuşit să fugă de sub escortă şi s-au refugiat fie în Transilvania fie în Ţara Românească sau în Bucovina, potrivit lucrării ”Revoluţia română din 1848” (Bucureşti, 1969).
În Muntenia, primul moment important al revoluţiei a avut loc la 9/21 iunie 1848, când a fost citită Proclamaţia de la Islaz, care avea 22 de articole şi prevedea ca revendicări esenţiale: ”independenţa administrativă şi legislativă”, egalitatea drepturilor politice, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea ţăranilor, emancipaţia mănăstirilor închinate, desfiinţarea robiei, conform volumului ”Scurtă istorie a românilor” (Bucureşti, 1977). La 11/23 iunie 1848, proclamaţia a fost citită şi la Bucureşti, fapt care a marcat începerea Revoluţiei în Ţara Românească. Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) a semnat proclamaţia şi a acceptat formarea unui nou guvern provizoriu format din Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, Gheorghe Magheru, Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Constantin Kretzulescu, C.A. Rosetti şi colonelul Ioan Odobescu.
Încă de la declanşarea Revoluţiei în Moldova şi în Ţara Românească aceasta a stat sub semnul ameninţării armatelor otomane şi ţariste. În 28 iunie/10 iulie 1848, trupele ruse au ocupat oraşul Iaşi. La 13/25 iulie, o armată otomană de cca. 20.000 de oameni, în frunte cu Suleiman Paşa, a sosit la Rusciuk (Ruse), gata să intervină în Ţara Românească. La 19/31 iulie, aceasta a trecut Dunărea, la Giurgiu, cu scopul de a restabili ”ordinea legală” şi a proteja ”vechile drepturi şi instituţiuni ale ţării”, potrivit lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
O mare demonstraţie populară a avut loc la 6/18 aprilie 1848, la Bucureşti, când au fost arse, în piaţa publică, textul Organic şi condica rangurilor boiereşti (”Arhondologia”), demonstrându-se astfel ataşamentul faţă de ideile revoluţiei.
La 13/25 septembrie 1848, trupele otomane comandate de Fuad Paşa, au intrat în Bucureşti. Colonelul Radu Golescu, comandant al Regimentului 2 Infanterie şi şef al garnizoanei Capitalei îşi deplasase subunităţile în Dealul Spirii pentru iminenta confruntare ce urma să aibă loc. Ostaşii pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, au insistat să se alăture şi ei trupelor la cazarma din Dealul Spirii. În Bătălia din Dealul Spirii, care a rămas în istorie sub denumirea de ”baia de sânge de la Bucureşti”, soldaţii români au purtat o luptă eroică, peste jumătate din efectivul companiei de pompieri căzând în luptă.
Revoluţia din Muntenia a fost astfel înăbuşită în sânge, vechiul regim a fost restaurat, regulamentar, printr-o drastică proclamaţie a lui Fuad Paşa. La 15/27 septembrie, trupele ruse, comandate de generalul Aleksandru Nikolaevici Luders, au trecut Milcovul în Ţara Românească.
Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman practic înlocuia Regulamentele Organice, devenind actul după care urma să se desfăşoare viaţa internă a Ţărilor Române. Ea stipula că: domnii celor două ţări vor fi numiţi direct de sultan cu acordul puterii protectoare (Rusia), pe un termen de şapte ani, fiind asimilaţi înalţilor funcţionari ai Porţii. Se anula astfel prevederea din Regulamentele Organice prin care domnii erau aleşi de Adunarea obştească extraordinară pe viaţă. Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, fiind înlocuite cu consilii sau divanuri ad-hoc, formate din boierii “cei mai notabili şi mai demni de încredere”, potrivit lucrării ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
A fost întreruptă domnia lui Mihail Sturdza, deşi el fusese numit pe viaţă în 1834, cât şi cea a caimacamului Constantin Cantacuzino. În baza Convenţiei au fost numiţi ca domni, pe şapte ani, Barbu Dimitrie Ştirbei, frate al fostului domn Gheorghe Bibescu, în Ţara Românească, şi respectiv, Grigore Alexandru Ghica, nepot al lui Mihail Sturdza, în Moldova. Barbu Ştirbei, de orientare conservatoare, era un om luminat, cu însuşiri de administrator, dar rece şi lipsit de bunăvoinţă. Grigore Al. Ghica era deschis către înnoire, cu tendinţe naţionale şi liberale, conform sursei de mai sus.
Ceremonial militar prilejuit de dezvelirea bustului domnului Moldovei Grigore Alexandru Ghica, întemeietorul Jandarmeriei Române, la Iaşi.
La Iaşi şi Bucureşti s-au înfiinţat comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentelor Organice. Rezultatul lucrărilor celor două comitete trebuia supus Porţii Otomane care, după consultarea Sankt-Petersburgului, urma a-l sancţiona, în consens cu guvernul Rusiei, printr-un hatişerif. Convenţia încheiată pe şapte ani, între marele vizir şi ministrul de Externe al Porţii cu trimisul Rusiei, scotea Principatele, pentru tot acest timp, din cadrul lor legal de existenţă, fiind supuse unui regim de control şi represiune.
Moldova şi Ţara Românească au rămas mai departe sub ocupaţie militară, prelungindu-se staţionarea a câte 25.000-30.000 de soldaţi pentru fiecare dintre cele două mari puteri până la “restabilirea liniştei” după care numărul urma să fie redus la 10.000. Convenţia mai stabilea ca pe timpul ocupaţiei ruso-turce să fie prezent câte un comisar extraordinar rus şi otoman pentru a urmări mersul lucrurilor şi a oferi domnilor ”avizurile şi sfaturile lor”. Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica şi-au început domniile sub atenta privire a celor doi comisari Duhamel şi Fuad Efendi, precum şi a comandanţilor armatelor de ocupaţie, generalul Aleksandru Nikolaevici Luders şi Omer Paşa.
La începutul lui aprilie 1850, în Principate se mai găseau 16.000 ruşi şi 8.000 de otomani. Locul lui Luders a fost luat de generalul Hasford. În iulie 1850, în Principate se mai aflau 10.000 de ruşi. În 1851, Duhamel a fost înlocuit interimar de Halcinski, care avea să-şi asume apoi sarcina de consul general, în momentul în care şi Ahmed Efendi a părăsit Principatele. În aprilie 1851 a fost comunicată prin firman evacuarea completă a Principatelor de către trupele de ocupaţie. La 28 aprilie/10 mai 1851 s-a anunţat retragerea trupelor ruse şi otomane din Bucureşti, însă în timp ce otomanii şi-au aşezat trupele la sud de Dunăre, trupele ruse au fost masate de-a lungul Prutului.
Convenţia a impus o politică de reforme celor doi domni, reforme dorite şi de aceştia, pe fondul efectelor Revoluţiei de la 1848, chiar dacă menţinerea regimului de ocupaţie şi controlul exercitat de comisarul otoman şi, în special, de cel rus, au impus limite şi obstacole, uneori, de netrecut. S-au iniţiat reforme în mai multe direcţii: dezvoltarea forţelor armate ale ţării, atenţia acordată învăţământului (în iunie 1849 a intrat în vigoare ”Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei”, un fel de lege a instrucţiunii publice, care fixa treptele de învăţământ – primar, secundar şi ”înalte ştiinţe”), culturii, spitalelor, lucrărilor edilitare, măsuri economice, reglementarea relaţiilor agrare (legiuirile au vizat situaţia ţăranilor uşurându-le oarecum situaţia prin mărirea lotului pe care moşierul trebuia să-l dea în folosinţă, prin reducerea unor obligaţii şi simplificarea, în Ţara Românească, a formelor de strămutare), desfiinţarea completă a robiei (în Ţara Românească a fost dat un ofis prin care se interzicea despărţirea familiilor de ţigani prin vânzare sau donaţie).
Comitetul Democratic Român de la Paris a adresat la 25 mai 1849, Adunării Naţionale a Franţei, un protest împotriva convenţiei de la Balta-Liman şi a ocupării Principatelor de către Rusia. La 27 iunie, Nicolae Golescu, Ion Heliade-Rădulescu şi Christian Tell au adresat un protest cu un conţinut asemănător Ministerului de Externe al Franţei. În ianuarie 1850, Nicolae Bălcescu s-a aflat într-o misiune diplomatică la Londra, unde a avut întrevederi cu personalităţi politice engleze, inclusiv cu lordul Palmerston (5/17 ian.), căruia i-a înmânat un memoriu în care se cerea, printre altele, evacuarea neîntârziată a trupelor ruso-turce din Principatele Române.
La 21 iunie/3 iulie 1853, trupele ruse au ocupat din nou Principatele Române, stare care a durat până în august-septembrie 1854. Domnii români s-au retras la Viena, autoritatea fiind reprezentată prin generalul rus Andrei de Budberg, pentru ambele Principate. La 6/18 august 1854, trupele austriece sub comanda generalului Johann von Coronini-Cronberg, au intrat în Ţările Române. Ocupaţia lor a durat până în martie 1857. În Ţara Românească, până în decembrie 1854, şi în Moldova, până în septembrie 1855, s-au aflat şi trupe otomane, comandate de generalul Omer Paşa. În septembrie, cei doi domni ai Principatelor s-au reîntors în ţară.
După Congresul de Pace de la Paris (13/25 febr. – 18/30 mart.1856), care a pus capăt Războiului Crimeii (1853-1856), prin partea de tratat privitoare la situaţia Principatelor Române (semnat la 18/30 martie) se prevedea înlăturarea protectoratului rus care dominase timp de aproape 25 de ani Ţara Românească şi Moldova, fiind menţinută suzeranitatea otomană, dar sub garanţia colectivă a Marilor Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Regatul Sardiniei, Prusia, Imperiul Otoman). S-a hotărât convocarea de Adunări (Divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări, potrivit dorinţelor românilor, s-a stabilit libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, iar Rusia a retrocedat Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei, potrivit lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
În locul domnilor celor două Principate, au fost numiţi la 17/29 iulie 1857, caimacami (locţiitori domneşti): în Ţara Românească – Alexandru Dimitrie Ghica (din 17/29 iul.), fostul domn regulamentar al Ţării Româneşti, iar în Moldova – boierul Teodor Blaş, din 11/23 iul., fiind succedat în urma decesului (17/29 febr.1857) de ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogoride.
Documentar realizat de Agerpres.
