Era o vreme în care Montrealul era visul celor mai mulți dintre românii care voiau să emigreze. Acele vremuri par apuse astăzi.
Ianuarie 1990. Treziți din comunism, românii încep să privească lumea cu alți ochi. Prin gaura decupată în drapelul ceaușist, occidentul decadent înfățișat de comunism, începe să se vadă încet, încet. Și el nu era chiar așa de rău cum se spunea.
Atunci, în sufletul multor români a început să încolțească, la început timid, apoi cu mai multă vigoare, visul plecării în altă țară. Acest vis a fost alimentat, așa cum vom vedea, de mai multe evenimente social-politice.
Într-o Europă care nu prea știa ce să facă cu țările ieșite din lagărul socialist, țările care ocupau mințile românilor când venea vorba de plecare erau puține: Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă și Canada, țări care aveau programe bine puse la punct pentru imigranți.
Și dintre toate, Canada părea cea mai primitoare, cea mai abordabilă iar Quebecul, datorită poziției sale privilegiate în federația canadiană, poziție care îi permitea să-și selecționeze singură imgranții, a devenit dintr-o dată locul cel mai accesibil pentru români. Iarna canadiană nu exista, roșul frunzelor de arțar a început să apară pe antetele firmelor de emigrări și românii au realizat brusc că bruma de franceză învățată în comunism ajuta la ceva.
Dar care mai e situația acum? Mai înseamnă ceva Quebecul pentru românii care emigrează încă în număr mare?
Quebecul, abandonat de românii care emigrează
Prăbușirea comunismului a adus cu sine un val de speranță căruia România post-decembristă nu era pregătită să-i răspundă.
Țara se reinventa din mers, instituțiile democratice nu existau, economia era o glumă proastă. Și peste toate acestea a apărut și a plutit ani în șir umbra nefastă a lui Ion Iliescu.
La sfârșitul anului 1991, România trecuse deja prin patru mineriade*. O bună parte dintre români a înțeles că țara nu se îndreapta în direcția cea bună și că tot comuniștii le vor decide destinele. A fost prea mult.
De altfel, o bună parte din imigranții veniți imediat după Revoluției (1990, 1991) au ajuns în Quebec după ce Canada le-a acordat azil în urma intervențiilor violente ale minerilor în București.
(* Pentru cei care nu știu ce sunt acelea mineriade, iată un scurt istoric. În Piața Universități, între 22 aprilie și 15 iunie 1990, se strângeau aproximativ 50.000 de protestatari, în fiecare seară. Protestele erau îndreptate împotriva lui Ion Iliescu și Frontului de Salvare Națională (FSN) condus de acesta. Ion Iliescu a cerut sprijinul minerilor care au venit și au bătut manifestanții pașnici. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Asociația Victimelor Mineriadelor susține că numărul real al morților este de peste 100).
Deși ieșită din comunism, România nu era considerată o țară democratică de nimeni.
1992 e anul în care Quebecul primește prima data peste 1.000 de români. Aceasta va continua și în următorii doi ani, când provincia va primi 1.600 în 1993, respectiv 1.255 de români în 1994.
Erau vremuri în care procesul de emigrare dura între doi și trei ani. Actele erau trimise la Viena unde Ministerul Imigrației din Quebec le trata și apoi interviurile cu candidații aveau loc la București, fie la Ambasada Canadei, fie la Hotelul Hilton.
Firmele care facilitau depunerea dosarului de imigrare au început să apară în marile orașe iar Quebecul organiza periodic prezentări ale provinciei încercând să atragă imigranți.
Iluzia speranței
Ritmul emigrării spre Quebec a rămas constant, în jurul a 1.000 de persoane pe an, până în 1996. A urmat apoi o mică scădere a cărei singură explicație posibilă este câștigarea, de către Convenția Democratică din România (CDR), a alegerilor din 1996. Emil Constantinescu devenea președinte și PSD-ul pierdea puterea în favoarea partidelor istorice.
„Să reclădim împreună speranţa” era sloganul electoral al lui Emil Constantinescu. Și românii au sperat, dovadă că (ținând cont de faptul că media procesării dosarelor era de doi ani) în 1998, doar 752 de români au ajuns în Quebec.
Dar iluzia speranței nu a durat mult. Situația economică s-a înrăutățit, CDR a murit în luptele dintre partidele care o controlau iar PSD a revenit la putere în 2000. Ion Iliescu devenea din nou președintele României. Pentru foarte mulți români, deși nou a fost prea mult.
Apogeul imigrației românești în Quebec
Până în anul 2000, cu puțin peste 12.000 de români au venit în Quebec. În următorii 10 ani, aproape 20.000 de români vor alege să părăsească țara și să se stabilească în Quebec.
Din 2000 (fix la doi ani de când PSD revenea la putere), imigrația românească în provincia francofonă din Canada ajunge la apogeu, cu peste 2000 de români aterizând în fiecare an pe aeroportul din Montreal, cu două valize de persoană, vise, emoții, planuri și mai ales cu speranța pe care România nu a fost capabilă să le-o ofere.
E perioada în care pe Internet apar forumurile românești, din care cel mai celebru este Quebec.ro, fondat de Romulus Stroe.
Pornit în aprilie 2002, quebec.ro a ajuns să fie una din referințele de bază pentru românii doritori să vină în Canada. Site-ul, ne povestera mai demult Romulus Stroe, avea 8.500 de utilizatori unici pe săptămână, iar forumul număra peste 6.000 de membri.
Se afla totul de pe forum. Cam la ce perioadă s-a ajuns cu procesarea dosarelor, cine face parte din echipa Ministerului Imigrației și face interviurile în București, ce întrebări se puneau la interviuri, ce răspunsuri trebuia să dai, cum să completezi formulare, ce-i cu analizele medicale. Când vin CSQ-urile, când vin vizele, cât mai costă biletele de avion, câți bani să ai la tine etc.
Era o întreagă efervescență, se organizau întâlniri între forumiști și multă lume a ajuns deja cu prieteni în Montreal și mulți dintre cei ajunși în Quebec continuau să ofere informații celor de acasă: cum deschizi cont bancar, cum îți faci un card RAMQ și așa mai departe.
Anul 2004 a fost anul când au venit cei mai mulți români în Quebec: 2.996.
În 2004, România devine membră NATO, în martie, și apoi Alianța DA și Traian Băsescu câștigă alegerile. Imigrația continuă însă într-un ritm important cu peste sau aproape 2.000 de persoane anual.
Integrarea europeană, o oportunitate pentru români
Dar ritmul e descrescător. 2007 este un moment de cotitură. România intră în Uniunea Europeană. Euforia pentru imigrația în Quebec începe să se stingă, dar, paradoxal, emigrația românească continuă să crească. Europa era o destinație mai apropiată și mai ieftină.
2014, anul în care restricțiile pentru români pe piața europeană a muncii sunt eliminate este lovitura de grație pentru imigrația românească spre Quebec.
Numărul românilor care vor să vină în Quebec scade, el ajungând la cel mai scăzut nivel din istoria sa recentă anul trecut, în 2018. Doar 221 de români au ales să vină în Quebec.
În total, în 28 ani de emigrație, peste 36.000 de români au venit în Quebec, formând una din primele zece comunității etnice din zona Montrealului.
Concluzii
Pierderea pentru România a fost uriașă. Imigrația în Canada nu a fost gratuită. Acești români au avut capacitatea de a strânge bani, a plăti taxele pentru procesarea dosarului, analizele medicale, biletele de avion plus bani de cheltuit în prima perioadă de stat în Canada. Vorbim de oameni competenți, capabili să strângă și să cheltuiască acești bani, de oameni dispuși să-și asume riscurile care vin dintr-o viață nouă, fără să se poată întoarce în autobuz peste o săptămână dacă lucrurile nu merg cum și-au imaginat sau nu găsesc de muncă. De oameni cu vână antreprenorială, de care România avea atât de multă nevoie.
Din acest punct de vedere, da, imigrația românească în Canada e diferită de imigrația românească inițială în țările Uniunii Europene.
Provocările pentru comunitatea românească din Quebec sunt imense și, mă tem, fără vreo șansă să fie rezolvate.
Suntem o comunitate din ce în ce mai bătrână și ne îndreptăm ușor spre extincție în ritmul actual. Nu mai vin români din urmă și cum comunitatea nu are instituții suficient de solide (școli, fundații) este foarte probabil că nu se va mai putea vorbi mult timp despre noi ca despre o comunitate importantă. Declinul va fi mai rapid decât credem.
Foto: Aeroportul Montreal
