Moș Ion s-a întors abătut de la Paris.
Fusese să-și viziteze băiatul, care avea acolo o afacere cu pisici sau cu mâncare pentru pisici – nu știa el prea bine.
Ar fi trebuit să se bucure de așa plimbare, fiindcă nu mai ieșise niciodată din țară. Nici în capitala județului nu prea fusese, darămite în capitala Franței. Și nici măcar prin comunele vecine. Ce să mai lungim vorba, moș Ion nici nu prea ieșise din sat, asemenea multor consăteni din leatul lui, fiindcă n-a avut motiv. Cum zicea chiar el, dacă țăranul nostru are cerul deasupra și un magazin universal în centru, nu-i mai trebuie nimic.
Moș Ion sărise din pătul în avion, dus de mână de o nepoată mai umblată prin lume, și din cătun în Paris. Orașul Luminilor. Oameni ca el nu ajung niciodată să vadă Parisul, dar uite că lui i-a surâs norocul, avându-l pe Ionel acolo.
L-a dus băiatul la cafea pe malul Senei, la resturant libanez, de-a mâncat moș Ion humus, l-a plimbat printr-un parc nesfârșit, cu un castel mare în mijloc, unde erau mulți turiști români așezați direct pe caldarâm, salutau vizitatorii cu mâinile întinse, ca și cum ar fi cerșit, l-a plimbat peste tot, chiar și la turnul Eiffel.
Când moșul a depășit colțul unei clădiri și în față i-a apărut deodată turnul, în capătul bulevardului, un țăpoi uriaș înfipt în stogul norilor, s-a oprit cu răsuflarea tăiată în mijlocul străzii, și-a dat căciula pe spate și atât a putut să spună, cu profundă admirație: „Mămăică-mamăăă! Futu-vă-n noroc de franceji!”.
A fost frumos la Paris. Așadar, moș Ion avea destule motive să se întoarcă bucuros acasă, dar toți vecinii vedeau că de fapt e tot mai supărat de la o zi la alta și se întrebau ce-o fi pățit bunul lor megieș în Franța de îi tot tuna și îi fulgera de când revenise în sat. Să fi fost oare dorul de Paris, care poate îl fermecase pe bătrân?
În sat, oamenii vorbeau – răi cum sunt oamenii – că moșul era așa de amărât fiindcă, mergând la feciorul lui, aflase cu ce se ocupa acela de fapt.
Cică așa-zisa afacere cu pisici, oricum o ocupație ciudată pentru moș Ion, care nu înțelegea de ce ar da lumea bani pe mâțe, când pur si simplu te trezești cu ele în ogradă, că ți le aruncă vecinii peste gard când au prea multe, era în realitate o șmecherie. Nicidecum lăudabilă, dar nici să-i iei capul băiatului pentru asta. În fond, nu băga mâna în buzunarul nimănui, nici nu cerșea, muncea , în felul lui, pentru fiecare bănuț.
Afacerea cu pisici însemna că Ionel al lui moș Ion punea o pisică moartă la ușa unei case și aștepta pe-aproape până îl plătea cineva s-o mute de-acolo, că parizienilor le cad galoanele dacă se apleacă să ia cu mâna lor o mortăciune și s-o zvârlă mai încolo. Și tot muta pisica până când putrezea de tot și nu mai putea fi ridicată. Se câștiga binișor din asta. Cu o singură pisică se putea trăi o săptămână. Iar de pisici, se știe, Parisul nu duce lipsă. Iar mâncarea pentru pisici, cu care s-ar fi ocupat Ionel, era de fapt doar momeala cu care otrăvea pisicile ca să le facă productive.
Și mai zicea lumea că aflând moș Ion ce fel de afacere are băiatul lui, s-a înfuriat rău și l-a luat la înjurături, poate i-a dat și câțiva dupaci, i-a strigat în față – putea să strige, că vecinii nu înțelegeau românește – că e un borfaș, un terchea-berchea, un târâie-mâță, iar la urmă a și plâns bătrânul, a zis că el e gospodar respectat, era fruntaș la ceapeu, a primit și medalie de la comuniști, iar acum băiatul îl face de râs la Paris.
Ionel nu s-a lăsat mai prejos, l-a spurcat și el pe taică-su. Că e un țăran prost, nu înțelege ce e aia o afacere. Că n-a scos capul din sat. Că nu se spală pe dinți. Că linge icoanele pe la biserică și că dă șpagă la medici. Că votează numai cu Iliescu și cu urmașii lui feseniști, pedeseriști, pesediști, cum mama dracului le mai zice. Și că are veceul în fundul curții. Deci e un sălbatic. Toată Europa civilizată, striga Ionel, când vorbește de înapoierea României, îl ia ca model tocmai pe dânsul, pe moș Ion, primitivul care vine din fundul curții cu pantalonii în mâini, cu bucile verzi de la brusturii cu care se șterge la fund.
Moș Ion s-a uitat atunci pe geam, a văzut Parisul scăldat în lumini și, umilit, cu ochii în lacrimi, luminate și ele de feeria norcturnă a orașului, i-a spus lui Ionel că s-ar putea să aibă dreptate, dar că nu e vina lui că e un primitiv, un sărăntoc, și că are veceul în fundul curții.
Abătut a plecat de la Paris și abătut a ajuns acasă. Nici măcar șomoiogul de bani pe care Ionel i l-a îndesat în buzunar la plecare nu-l scotea din supărarea lui. În aeroport, când i-a dat banii, băiatul i-a zis la ureche, apăsat, să scape naibii de veceul din fundul curții, să fie și el în rând cu lumea civilizată.
A venit moșul acasă cătrănit rău. Câteva luni a ținut-o așa. Îl apăsa ceva pe suflet. Într-o bună zi au apărut câțiva muncitori în ogradă. S-au apucat de lucru. Nimeni nu știa ce-și face moșul în curte.
Când a terminat treaba, l-a sunat pe Ionel la Paris. I-a spus, bucuros, că s-a folosit de banii ăia și a rezolvat problema cu veceul din fundul grădinii.
– Ce bine! a trigat Ionel la telefon. Ți-ai făcut veceu în casă!
– Nu, bre, l-am astupat pe ăla din fundul grădinii și mi-am făcut unul nou, chiar la poartă. O frumusețe de veceu. Nu renunț eu la veceul meu…
– Dumnezeule! Și cu restul banilor ce-ai făcut?
– Un turnuleț ca la Paris. E tare frumos, să știi. Mersi bocú!
Ionel a amuțit brusc, parcă înghițise o pisică. Bătrânul mai auzea în receptor doar respirația lui, tot mai stinsă, și larma veselă a Parisului.
