Fără principii, cum ar zice Caragiale, care va să zică nu le-am avea. Am orbecăi. Ele țin lumea în echilibru și îi ung drumul înainte, de aceea e bine să le avem – și chiar în număr cât mai mare.
Românul, mai mult decât altcineva de pe lume, e înzestrat natural cu un set de principii. Iar dacă nu ne plac, mai are și altele. În general mărunte, căci la cele mari nu se înalță. „Am un principiu, zice românul. Nu port cravată roșie” – de exemplu. Sau nu ia restul în monede mici, subunitare. Sau nu dă biscuiți la câini. Sau nu se bagă să apere o femeie agresată pe stradă. Nu din lașitate, ci din principiu. Că nu te bagi între doi oameni, în viața lor. Sau, tot din principiu, mănâncă numai ce-i place. Ori nu aruncă firimituri. Ori nu refolosește scobitoarea. Nu urmărește filme românești.
O, dar câte princpii n-are românul! Atât de multe, că nici el nu le mai știe.
Am întâlnit odată un român cu un principiu mai ciudat.
Prin toamna lui 2006, m-am dus în Maramureș să scriu un reportaj despre niște puștani drogați din Germania, aduși la dezintoxicare și la reeducare într-o misterioasă cabană din munți, pe lângă Vișeul de Sus. În sălbăticie, departe de ispita drogurilor.
Eram patru inși în echipă: eu, șoferul Lari, nepoată-mea Anda, pe care o luasem să-mi traducă din germană, și Cristi, prietenul ei. Erau studenți, nu le strica o plimbare de câteva zile prin Maramureș, dacă tot făceam drumul până acolo.
În drum spre Vișeu, ne-a prins noaptea în Șomcuta Mare și am rămas acolo, la singura pensiune deschisă, Fantezia. Mai era una alături, Liliana, dar falimentul îi bătuse de mult scânduri la geam.
Întâi și-ntâi am vrut să mâncăm, chiar dacă nu era ora potrivită, pe la zece seara, că nu mai puteam de foame.
Eu țineam un regim de regresie abdominală. Se cam simțea nevoia, fiindcă nu mai aveam loc de găuri noi la curea după ani și ani de friptură de porc cu cartofi prăjiți, mâncarea universală în turismul românesc. Am comandat primul: o pulpă de pui, fiartă, cu puțin mujdei. Fără pâine.
Ceilalți, pentru că nu aveau probleme cu cingătoarea, ca mine, și-au comandat singurul fel disponibil la ora aia: o mâncare nemțească, nu mai știu cum îi spunea, cu bame, legume, două feluri de carne, vin, fel de fel de condimente. Ceva destul de sofisticat pentru o pensiune modestă. Dar ieftin, ca pentru ziariști.
– E grozavă mâncarea asta, a lăudat-o ospătărița. Bucătarul nostru a gătit-o la amiază. Noroc că a mai rămas, că la ora asta nu mai gătește așa ceva, poate doar o friptură sau niște mici. Tare o să vă mai placă, a mai ciripit femeia, bucuroasă de mușterii.
N-a durat mult și s-a întors cu tacâmuri, pâine, un coniac pentru șofer și o veste proastă pentru mine:
– Nu vă supărați pe noi, nu putem servi pulpă fiartă. Nu vreți mâncare cu bame?
– Nu, vreau pulpă fiartă. Cu mujdei. Ce e, n-aveți pulpe de pui?
– Avem, chiar din alea americane avem, uite-așa de mari, dar nu putem servi.
– N-aveți gaz, reșou? Cât e să fierbeți o pulpă? Nu-i așa greu.
– Știu, domnule, dar… vedeți dumneavoastră… Vă rog să ne iertați…
Am crezut că poate era comanda prea mică și prea mare deranjul pentru o singură pulpă.
– Atunci dați-mi două, am zis eu, sperând că așa rezolv situația.
– Vai, nu ați înțeles, domnule. Bucătarul nu fierbe pulpe. Nu vrea.
Toți de la masă am rămas muți câteva clipe. Era prima oară când auzeam că un bucătar nu vrea să facă un anume fel de mâncare. Și nici nu era ceva așa de complicat, de migălos, trebuia doar să fiarbă o bucată de carne.
Ceilalți încep să râdă:
– O fi zis omul că ești prea gras și n-ar fi rău să renunți la cină.
– Bad boy! Nu meriți păpică!
– N-ai față de om serios.
Ospătărița mi-a pus mâna pe umăr și s-a aplecat prietenoasă spre mine.
– Nu vreți să luați și dumneavoastră bame ca și ceilalți? a zis ea pe un ton rugător. Știți, bucătarul a băut ceva și nu mă pot înțelege cu el.
– Asta era? Lăsați că mă duc eu să-i zic. Știu eu cum să-i iau pe bețivi.
– Dar…
Mă ridic și o iau spre bucătărie înainte ca ospătărița să mai poată spune ceva.
Bag capul printre ușile batante.
Bucătarul, un tip slab și uscat ca un gătej, de parcă n-ar fi văzut mâncare în viața lui, stă rezemat cu spatele de frigider, cu brațele înlănțuite pe burtă, cu bărbia în piept. Pare apăsat de gânduri sau poate doar numără secundele rămase până va scoate din cuptor mâncarea pusă la încălzit. Sau pur și simplu stă ca ardeleanul din banc: „Ce faci, bade, șezi și cujeți?“ „– Nuo, doar șed”.
– Hai salut, maestre! zic eu degajat, cu un zâmbet cât toată ușa aia dublă, ca să lubrifiez contactul. Îmi fierbi și mie pulpa aia?
El vine încet la mine și, calm, mă împinge de cap înapoi. Cleamp! blochează ușile în urma mea cu un zăvor.
Când un ziarist e dat pe ușă afară, el intră pe geam. Dacă i se închide și geamul, intră pe sub ușă, prin canalizare, intră prin horn ca Moș Crăciun și până la urmă tot obține informația căutată. Încerc să aplic principiul și la pulpa de pui.
Ocolesc scara, mă duc la ghișeul ce dă spre sala de mese:
– Pulpa mea…
N-apuc să termin ce am de spus în legătură cu pulpa mea, că bucătarul trage oblonul la ferestruică și se baricadează cu totul în bucătărie.
Am început să râd ca prostul. Nu mai înțelegeam nimic.
Îmi era foame, aș fi putut rezolva situația mâncând ce pregătise bucătarul. Dar opoziția lui ciudată la comanda mea atât de simplă, o nenorocită de pulpă de pui, pe care în România o găsești și prin șanțuri, mi-a pus sare pe ambâț.
Rup o foaie din agendă, scriu pe ea: „Rog una pulpă pui, fiartă, cu mujdei. Plătesc! Mulțumesc” și bag hârtia pe sub ușă.
Trec câteva clipe. Bucătarul trage biletul la el. Aștept puțin și foaia se întoarce cu un NU scris cu creionul pe toată pagina. E și un fel de semnătură dedesubt, o linie ascendentă, cu un cârlionț la capăt.
Mă duc cu hârtia la ai mei, la masă, și le-o arăt.
– Ăsta mi-a dat scris că nu vrea să-mi facă pulpa! E nebun!
Se pun toți pe râs.
O fi o farsă de-a lor, mi-am zis, dar mi-am dat seama imediat că era exclus, fiindcă nu ne despărțiserăm nicio clipă, n-ar fi avut timp de-o asemenea lucrătură.
Ies afară, iau numărul de telefon de pe firmă și sun. Așa cum mă așteptam, a răspuns chiar morocănosul. Numai a lui putea fi vocea aceea de om nemulțumit că e în viață și numai el era în stare să pună o tonă de sictir într-un sunet lipicios:
– Mda…
– Pensiunea Fantezia?
– Mda…
– Am comandat o pulpă fiartă și bucătarul nu vrea…
Zdrang! mi-a închis telefonul. Am auzit de afară cum a trântit receptorul în furcă.
De-acum nu-mi mai venea a râde, tremuram de nervi.
Mă dau doi pași în spate, până pe marginea trotuarului, și încep să scandez ca la demonstrație, lovind cu pumnul în aer:
– Pul-pa mea! Pul-pa mea!
Evident, bucătarul nu mă auzea, susținere populară n-am căpătat, că la ora aia poate numai hoții mai umblau prin Șomcuta Mare, degeaba manifestam.
M-am întors la ușa bucătăriei și am început să repet cu voce tare un verset din Biblia turismului universal, acela care fixează termenii relației dintre părți, gazda și musafirul:
– Clientul nostru, stăpânul nostru! Clientul nostru, stăpânul nostru! Clientul nostru, stăpânul nostru!
Dar nimic. Bucătarul era ateu!
Ai mei, în loc să se solidarizeze cu mine în revendicarea pulpei, încep să mă ironizeze.
– Suntem în absurd, zice Anda, nepoată-mea.
– În Pulpa fiction! râde Cristi.
Lari nu zice nimic. Molfăie pâine goală răsfoind meniul plin de poze. Mănâncă din ochi.
Când mă agitam eu mai tare, iaca reapare chelnerița. Era și cameristă. Cât m-am mobilizat eu pentru aducerea pulpei la masă, ea a pregătit camerele la etaj.
– Ați rezolvat ceva?
– Nu vrea. E botos. Cum se poate să-mi refuze comanda?
– No, haideți că mai încerc și eu o dată. Dar nu vă promit nimic, să știți.
Se duce la bucătărie, bate la ușă. Bucătarul deschide, o primește înăuntru. Liniște. Dacă vorbesc, vorbesc în șoaptă.
După un minut, femeia reapare cu brațele pline de farfurii pentru ceilalți. Eu sunt în continuare tăiat de la porție.
– Nu vrea și pace! zicea ea din mers.
Brațele îi tremură de nervi, măslinele încep să facă schimb de locuri în farfurii.
Mă țin după dânsa.
– Păi, de ce să nu vrea? Că doar plătesc.
– Nu vrea, nu vrea. N-am ce să-i fac. Știți, este fratele patronului, nu pot să-i zic nimic.
– Îl sun pe patron. Fac reclamație la Protecția Consumatorului.
Ospătărița a așezat farfuriile pe masă și s-a întors spre mine:
– Domnule dragă, vă rog… Îmi pare rău… Bucătarul nostru e un om bun ca pâinea pe care o face. Are problema asta cu horinca, dar nu-l încurcă la gătit. Ba aș zice că dacă nu bea ceva, nu-i iese mâncarea bună. Deci el bea și bucătărește, no. A făcut școală de bucătari în Germania, a lucrat acolo mulți ani. A fost chef pe la restaurante de lux, avea salariu mai mare decât cifra noastră de afaceri de la pensiune. De fapt, ca să știți, și ca să vedeți ce om bun îi, când nu ne descurcam pe aici, el ne trimitea bani. Ne-a ajutat să ne menținem, chiar ne-am dezvoltat… Dar de la o vreme a luat-o rău cu beuturica și nemții nu l-au mai ținut. S-a întors în țară, la cratiță ieftină, de pensiune. Patronul îl tolerează așa, că-s frați, na. Bea, dar treaba și-o face.
– Dar văd că nu prea și-o face. Să-mi fiarbă pulpa aia odată!
– Tocmai asta e problema. Zice că el nu face așa ceva. E maestru, se simte jignit că-i cereți să fiarbă o pulpă.
– E ca și cum te-ar pune pe tine să scrii o știre că s-a întrerupt apa la bloc, maestre! râde Lari, șoferul.
– Scriu, dacă trebuie. Care-i problema?
– Mă iertați… el nu vrea… A zis că dacă îi cereți ceva mai sofisticat, vă face mintenaș, chiar dacă e târziu. Dar pulpe nu fierbe.
– Da, strigă bucătarul dinăuntru, nu-ți fierb pulpă, OK? Poți să mă reclami unde vrei. E sub demnitatea mea. Am și eu principii!
Asta era? Ei, dar de ce n-a spus așa de la început? Dacă are omul principii, se schimbă treaba. Asta pot să înțeleg.
– Totuși, doamnă, vreau pulpa aia, că și eu am principii.
Ca să nu rămân doar cu principiile, și fără cină, doamna l-a convins pe bucătar să cedeze nu una, ci două pulpe din congelator. Bonus. N-a putut obține și acces la aragaz, să le fiarbă acolo, că-i spurca omului oalele și-i păta prestigiul.
Mi-a lăsat pe masă două căciulii de usturoi, să-mi fac singur mujdeiul, și ea a plecat la etaj să fiarbă pulpele într-un apartament utilat cu de toate, pentru familii. Mi le-a adus așezate frumos pe o frunză de salată. Comesenii mei, într-un admirabil gest de solidaritate umană, m-au ajutat să curăț usturoiul și au bătut mujdeiul pe rând.
Am început să înfulec. De foame și de draci.
Tocmai atunci a ieșit bucătarul. S-a oprit în fața mea, cu țigara în mână, și m-a privit preț de câteva fumuri fără să spună nimic. Nu mă sfida. Sufla fumul într-o parte. Se uita la mine ca-n cântecul ăla, „cu ochi străini și goi”, fără expresie.
Așteptam cu mâncarea în gură, perplex, să spună ceva. Dar el, nimic. M-a fixat cu privirea încă două-trei secunde, interminabile, apoi a plecat mut și inexpresiv ca o surcică dusă de râu.
Nu mi-a mai tihnit mâncarea. Parcă-mi stătea în gât. Dar nu l-am urât pe bucătar pentru asta. Îmi plac oamenii cu principii.
