Acei profesori pentru care cauți o stea

Citește și

Bilanțul zilei în Quebec. 637 de cazuri, numărul spitalizărilor a ajuns la 200

Quebec a înregistrat 637 de cazuri noi de COVID-19 în ultimele 24 de ore, pentru un număr total de...

Simona Halep va redeveni liderul clasamentului WTA dacă va cuceri titlul la Roland Garros

Simona Halep, actualul număr doi mondial, va reveni în fruntea clasamentului WTA dacă va reuşi să câştige titlul în...

Dr. Horacio Arruda: Quebecul este în al doilea val

Dr. Horacio Arruda, directorul Sănătății publice din Quebec, a declarat că provincia este în al doilea val al epidemiei...
Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoi
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Am putea crede că știința este un teritoriu din care ideile au gonit orice urmă de sentiment. Ce poate fi mai rece, mai fără palpit, decât o înșiruire de cifre, un calcul enorm pe o tablă sau un cod de program pentru computer? Nicio tresărire, ați zice la primul impuls. Dar nu e deloc așa.

Mai demult, în tinerețile mele boeme, poetul și matematicianul Gabriel Alexe mi-a vorbit o noapte întreagă despre frumusețea matematicii.

- Publicitate -

– Bine, am zis eu spre dimineață, un pic afumat, poate să fie frumoasă matematica, dar e o frumusețe rece, fără sentiment. La tine, prietene, totdeauna 2 plus doi va da 4 fiindcă niciodată nu te vei îndrăgosti de 2, vrând să-i dai o valoare mai mare, urcând astfel rezultatul la 5. Ai doar bucuria intelectuală de a găsi soluția problemei. Poate aceeași bucurie trăită de un detectiv când dezleagă ițele unui caz încâlcit.

Gabriel s-a uitat lung la mine, ca la un prost, și mi-a zis:

– Hai că ești poet, nu înțelegi nimic.

- Publicitate -

El, poet și matematician, se înșela: poeții înțeleg totul.

În liceu, trebuind să dau un extemporal la fizică, m-am trezit ca de obicei uitându-mă tâmp la foaia albă. Nu știam nicio ecuație, nicio formulă, nu era nimic de povestit acolo. Dar fiind atent la predare, din politețe, am intuit cum stă treaba cu fotonul, că asta era tema, și cu condiția lui fundamentală: aceea că nu poate exista decât în mișcare. Și atunci, în loc să fac o demonstrație științifică, am scris o poezie. Am pus în acele versuri câteva metafore revelatoare. În mintea mea era perfect clară chestiunea fotonului.

Profesoara de fizică, doamna Rodica Egner, o minte luminată, mi-a pus 10. A motivat că, spre deosebire de colegii mei, care umpluseră pagini cu formule și calcule, eu înțelesesem esența problemei, principiul. Intuiția poetică a mers pe de-a dreptul, a tăiat nodul gordian, iar profesoara mea era încântată că măcar am priceput ceva și voi rămâne toată viața cu o idee, în timp ce alții vor uita și acele formule seci, și sensul lor.

Am reîntâlnit-o recent pe doamna profesoară, după 35 de ani. Eu citeam poezii în public, dumneaei venise să mă asculte. Cu câtă emoție am citit văzând-o în sală! I-am dedicat acel moment, poate cea mai frumoasă dintre lecturile mele publice. Atunci am rememorat amândoi, în fața unei asistențe uimite, acel episod neobișnuit în școala românească: nota 10 la fizică pentru o poezie.

Și acum să revin la frumusețea științei, dacă există.

Nu de mult, într-o noapte tulburată de insomnii, urmăream la National Geographic un documentar. Era vorba despre momente de cotitură în istoria astrofizicii. Urmăream cu încordare povestea descoperirii primului pulsar. Filmul curgea mai repede decât reușeam eu să dau un sens termenilor științifici ca să-i pot pune cap la cap într-o idee. Altfel spus, mă uitam ca prostul la televizor. Ca prostul, dar ca prostul poet: din când în când aveam senzația că ceva se leagă în capul meu, că, prin intuiție, am priceput ceva. Mă apropiam în mod paradisiac de esența problemei. Și asta îmi dădea ca de fiecare dată o bucurie aparte.

Am priceput ce sunt pulsarii, ce revoluție s-a produs în cunoașterea umană prin descoperirea lor, dar n-am înțeles ce era atât de frumos în munca tinerei care descoperise primul pulsar.

Jocelyn Bell Burnell, o cercetătoare de nici 30 de ani pe atunci, stătea noapte de noapte într-un observator astronomic și urmărea variațiile de frecvență ale emisiilor cosmice. Două tije fine de metal, cu câte o grăunță de tuș în vârf, vibrau ca piciorușele unui greier și lăsau niște urme pe o coală de hârtie. Ce mare frumusețe diagrama aceea monotonă? – îmi ziceam. Ce satisfacție să ai tu, cercetătorule, că ai observat pe cer ceva ce era acolo de la facerea lumii, nu ceva făcut de tine? Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi observat oricum pulsarul.

Răspunsul l-am primit indirect chiar de la Jocelyn Bell Burnell. Și acel răspuns au fost două lacrimi pe obrazul ei.

Toată lumea știe acum că studenta Jocelyn, urâțica aia cu dinți încălecați și cu ochelari groși, a descoperit primul pulsar. I-a raportat îndrumătorului ei de doctorat, Antony Hewish. Acesta a scris o lucrare bazată pe descoperirea studentei sale și a primit premiul Nobel pentru fizică. Plus milionul de dolari aferent. O nedreptate recunoscută global, dar tolerată până astăzi.

În filmul văzut de mine, Jocelyn povestea cum a observat acele pulsații stranii și cât s-a bătut să-și impună opinia revoluționară: că nu erau interferențe de natură umană, ci era ceva ce nimeni nu mai văzuse până atunci. Își amintea că senzaționala ei descoperire i-a adus celebritatea peste noapte. Despre Nobelul furat n-a zis un cuvânt.

– Ce simțeați atunci? – a venit întrebarea prostească a reporterului.

Atunci, adică în zilele de după epocala descoperire.

Doamna Jocelyn Bell Burnell, unul din marii savanți ai omenirii, a tăcut brusc. A zâmbit. Tăcea în continuare, reporterul aștepta. Au fost câteva secunde de liniște în care se puteau auzi stelele clipind în galaxiile întunericului. Și deodată, din acei ochi care văzuseră cândva o scânteie în străfundul universului au curs două lacrimi.

Credeam că Jocelyn va vorbi despre marea nedreptate ce i se făcuse prin neatribuirea premiului Nobel. Dar ea, cu buzele tremurând de emoție, a răspuns cu greu, abia stăpânindu-și alte lacrimi:

– Mă gândeam la profesorul meu de fizică din liceu, domnul Tillott.

– Chiar așa?

– Da. Mă gândeam că va afla din reviste că eu, fosta lui elevă, sunt autoarea unei mari descoperiri. Mă gândeam la bucuria lui când va afla. Trăiam mândria lui, înțelegi? Asta mă făcea fericită și mă face fericită și acum.

Atunci am înțeles în sfârșit în ce rezidă frumusețea științei. Poate că stă, într-adevăr, în perfecțiunea cazuisticii, ca un dribling senzațional printre stâlpii ignoranței, poate în relevanța și utilitatea rezultatului. Poate e frumusețea victoriei, ca atunci când, în 2002, un geniu obscur din Sankt Petersburg a rezolvat în apartamentul lui dintr-un cartier proletar „formula Universului”, o conjectură pe care Poincaré o publicase în 1904 și care de o sută de ani înfierbânta marile minți matematice ale lumii. Sau poate e frumusețea noutății care îți apare deodată de sub pojghița banalului, o descoperire întâmplătoare, precum plasticul, rezultat dintr-o greșeală de laborator.

Frumusețea științei poate să stea în aceste considerente sau în altele. Dar cu siguranță stă – și spun asta după ce am văzut-o lăcrimând pe Jocelyn Bell Burnell – în frumusețea oamenilor de știință, în umanismul lor. Geniile răului vor face din știință un blestem. Dar oamenii frumoși fac știința să fie frumoasă.

Ce poate să fie mai frumos decât o studentă care fură din cer cheia Universului, cunoaște faima, i se refuză premiul Nobel, capătă toate celelalte onoruri, dar ea încă mai plânge de fericire, după ani și ani, gândindu-se la bucuria profesorului său? Acel anonim care cândva o va fi încurajat cumva pe ochelarista din fundul clasei, rățușca cea urâtă, iar ea îl făcea acum să fie mândru că i-a fost profesor.

Faimoasa doamnă Jocelyn Bell Burnell este acum impovărată de glorie, medalii, titluri. Numai când îi pronunți numele, o stea clipește tăcută în cer. Și iată că sensul profund al erudiției sale nu se regăsește în saltul pe care l-a făcut știința în urma descoperirii pulsarilor, ci stă în inima ei. Acolo unde și acum păstrează nestinsă bucuria de a-i face fericiți pe alții, cât și recunoștința pentru cei care au învățat-o să împartă această fericire.

Fără să vreau, văzând acel răspuns emoționant, m-am gândit cu modestie la doamna profesoară Rodica Egner și la nota 10 dată cândva la fizică pentru o poezie. Și aș vrea să-i spun minunatei mele profesoare că știu și astăzi destul de multe despre foton. Și că datorită ei am păstrat mereu pasiunea pentru știință, încât acum aș putea, în plus, să explic și ce este acela un pulsar. Este inima lui Dumnezeu bătând în cer.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Dezvăluiri New York Times: Trump a plătit doar 750 de dolari impozite federale în anul alegerii sale

Donald Trump a plătit doar 750 de dolari impozite federale în 2016, anul alegerii sale în funcţia de preşedinte...
- Publicitate -

Nicușor Dan a câștigat Primăria Capitalei, conform sondajelor de opinie

Candidatul independent Nicuşor Dan, susţinut de PNL şi Alianţa USR PLUS, a obţinut, duminică, 47,2% din voturile bucureştenilor pentru funcţia de primar general al...

Bilanțul zilei. Quebec anunță 896 de noi cazuri

Quebec a anunțat 896 de cazuri noi duminică, 27 septembrie, pentru un număr total de persoane infectate de 71.901. Sâmbătă provincia a raportat 698 de...

Simona Halep și Irina Begu vor fi adversare în al doilea tur la Roland Garros

Irina Begu şi Simona Halep vor fi adversare în runda a doua a turneului de la Roland Garros, după ce Begu a învins-o, duminică,...

Simona Halep va redeveni liderul clasamentului WTA dacă va cuceri titlul la Roland Garros

Simona Halep, actualul număr doi mondial, va reveni în fruntea clasamentului WTA dacă va reuşi să câştige titlul în turneul de Mare Şlem de...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -