Ți-ai făcut călătoria?

Citește și

Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Când s-a desființat armata obligatorie, în toamna lui 2006, am dat fuga la Sibiu să scriu un reportaj despre ultimul leat încorporat. Eram bucuros că se termină în sfârșit cu circul ăla. Făceai un an și patru luni de armată și nu învățai nimic din ce trebuia să știe un militar.

S-a văzut la Revoluție cât de bine s-a descurcat armata noastră, când băieți care nici nu știau să tragă cu arma s-au măcelărit între ei ca proștii. Militarii în termen erau pricepuți la cules porumb, la curățat cartofi sau la frecat veceurile cu periuța de dinți, nu la luptă. Când un inamic inexistent îți produce atâtea daune, un stol de grauri ar fi fost deja prea mult pentru armata noastră regulată. Prea cinic regulată. Că doar despre asta sau mai ales despre asta era vorba în timpul serviciului militar obligatoriu.

- Publicitate -

Armata obligatorie, cu puține excepții, nu făcea din recruți niște luptători. Din acest punct de vedere, era cvasi-inutilă. Nici mai bărbați nu-i făcea, prin acele odioase ritualuri de umilire în grup, fiindcă bărbăția nu se călește în umilință, sub bocancul unui gradat idiot sau la cheremul unui ofițer însetat de putere, ci în spiritul respectului față de camarad, de superior, de inferior, de inamic.

Nici sub aspect moral, cultural, educativ, spiritual, profesional armata nu însemna vreun câștig deosebit. Un permis auto mi-ar fi prins bine, recunosc, dar nu l-am obținut, în vreme ce livretul de radiotelegrafist Clasa 2 nu mi-a folosit niciodată la nimic. Alfabetul limbii române e mai eficient în comunicare decât alfabetul Morse.

Analizând ce beneficii certe am avut de la armată, un an și patru luni din viața mea, am ajuns la concluzia că unul singur a fost – și cu adevărat important: m-a scos din geografia îngustă a existenței mele și m-a dus în altă parte, mi-a lărgit orizontul. Am văzut altă zonă a țării, alte orașe – Alba Iulia, Brad, Câmpeni, Abrud, Cluj-Napoca, Dej etc. –, alți oameni, alte obiceiuri, lucruri și locuri când mai frumoase, când mai urâte, dar care prin noutatea și diversitatea lor îmi umpleau inima și îmi deschideau mintea. Altminteri, la posibilitățile mele de atunci, mult mai departe de Botoșani n-aș fi ajuns. Și nici măcar în tot județul. Planeta mea începea la Albești și se termina cam pe la Dorohoi.

- Publicitate -

Am povestit adesea la întâlnirile mele cu cititorii cât de bucuros am fost când am aflat că ai mei mă vor duce la casa de copii. Nu-mi dădeam seama atunci de ruptura teribilă ce se va produce în mine, în ce fel dramatic îmi va schimba asta viața, mă gândeam doar că voi călători, ardeam de nerăbdare să văd Trușeștiul, despre care auzisem atâtea, un loc aproape legendar în mintea mea de copil, parcă de pe altă planetă, dar aflat, în fapt, la numai 20 de kilometri.

Întorcându-mă acasă în vacanțe, niciunul din foștii mei tovarăși de joacă de pe maidan n-a apreciat saltul uriaș pe care-l făcusem la învățătură, nici premiile sportive, nici cântatul la vioară, toți mă invidiau doar pentru că, spre deosebire de ei, văzusem Trușeștiul. Adică altceva. Eram eroul care-și rupsese funiile și plecase în lume.

Un băiat din satul meu, și încă unul dezghețat la minte, dar tare necăjit, n-a ieșit din localitate, hai să zicem din comună, până la 20 de ani, când a fost chemat la recrutare. Asta se întâmpla mult încoace, prin 2000. Atunci a călcat prima oară în Botoșani, reședința de județ. Îmi povestea că era pur și simplu fermecat de tot ce vedea, simțea că deodată crește lăuntric la proporții urieșești și că poate îmbrățișa blocurile ca pe niște copaci din livada de acasă. Îi venea să facă asta! Nu văzuse nici trenul până atunci, așa că s-a dus în gară să-și potolească demonii curiozității. Acolo l-au mirosit niște băiețași de cartier că-i de pe la țară, a luat și bătaie, a rămas și fără bani.

Oamenii care nu circulă, care nu văd decât coaja oului în care trăiesc, sunt naivi, ca să nu spun altfel, ușor de manipulat, cred că și suferă mult, merită toată compasiunea. Dar mai ales sunt periculoși. Când lumea ta e doar ceea ce se află în jurul tău, plus câteva străzi mai încolo, când nu ai niciun termen de comparație, e ușor să ți se pară că știi totul. Nimic nu mai intră într-o asemenea minte. Acolo se termină lumea lor. Pe acel hat buruienos al lumii încolțesc xenofobia, rasismul, autosuficiența, misticismul, ura, tot felul de prejudecăți, delirul.

Atunci, în 2006, la Sibiu, scriind despre ultimul contingent de recruți, mi-a încolțit în cap o idee: statul să înlocuiască armata obligatorie cu călătoria obligatorie. În loc să freci podele într-o cazarmă, imbecilizându-te, mai bine să umbli prin lume ca să te deschizi la minte. Fiindcă nimic nu lucrează mai ușor și mai profund asupra minții decât călătoriile. Aceiași bani pe care îi cheltuia statul cu instrucția militară, în fapt inexistentă, să-i aloce fiecărui tânăr pentru a călători oriunde, în țară și în străinătate, timp de un an. Făcusem atunci, îmi amintesc, chiar propuneri de detaliu, părea o idee realizabilă. De ce nu?

Cumva, odată cu deschiderea granițelor, cu migrația ocupațională, cu dezvoltarea unei clase mijlocii care își permite să călătorească de plăcere, datele problemei s-au mai schimbat, dar în esență rămâne aceeași necesitatea cunoașterii și a dezvoltării personale prin călătorie. E în natura omului să călătorească, să cerceteze, să cunoască nemijlocit. Să spargă orizontul. Să se întrebe mereu ce e dincolo de vârful pe care a urcat, să meargă mai departe, mai departe, mai departe. Așa ne-am ridicat din rândul speciilor endemice și am cucerit planeta.

Triburile primitive își trimiteau tinerii în junglă, singuri, într-o călătorie inițiatică. Să se călească, să-și înfrângă fricile, să capete abilități noi, să recunoască măreția naturii, să-și știe locul lor în lume. Acest bun obicei tribal a fost păstrat pe alocuri în anumite bresle care și în zilele noastre își trimit membrii să umble prin lume un an-doi, supraviețuind prin munca și priceperea lor.

Guvernele lumii ar putea relua această practică străveche, la alt nivel, desigur, adaptând-o epocii noastre globaliste. E nevoie să ne cunoaștem, să comunicăm, să ne strângem mâinile. Lumea noastră ar fi mai bună atunci.

Guvernul român să dea bani pentru călătoria obligatorie a fiecărui cetățean, la vârsta majoratului, nu pe instrucția militară, nu pe vouchere de vacanță oferite discriminatoriu numai bugetarilor, nu pe subvenții de tot felul – și mai ales pe ochi frumoși – în turism. N-ar fi o cheltuială, ci o investiție. Pentru că oamenii umblați prin lume fac lumea să meargă înainte. Uitați-vă cum au schimbat satele lor natale românii plecați la muncă în străinătate. Și nu mă refer doar la closetul cu apă și la casele arătoase, ci și la mentalități.

Știu, pare naiv ce spun. Sunt un visător. Lăsați-mi această libertate, nu amăgire, de a crede că într-o zi, când te vei întâlni cu cineva, când te vei angaja, când vei fi ales într-o demnitate publică, întâi și-ntâi vei fi întrebat: ți-ai făcut călătoria?

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

COVID 19. Sunt vaccinurile periculoase deoarece sunt testate prea repede?

Printre argumentele invocate de rezistența la vaccinurile COViD, există argumentul că suntem „cobai”, întrucât „aceste vaccinuri au fost testate...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -