Habar nu am cât a costat organizarea meciurilor de la Euro în București și câți bani a câștigat orașul/România după aventura asta. Dar aș fi curios, sportul profesionist devenind în ultima vreme un mare aspirator de bani publici, fără multe beneficii pentru orașele/țările care găzduiesc competiții.
Am început să mă gândesc la subiectul acestui articol după ce Montreal și-a retras candidatura pentru a organiza 3 meciuri la Campionatul Mondial din 2026. Iată pe scurt, povestea acestei retrageri.
Inițial, calculele FIFA erau 150 milioane de dolari pentru 6 meciuri (din care trei la Montreal) și Canada calculase venituri de 210 milioane de dolari. Părea o afacere corectă.
FIFA a tot umflat factura. S-a ajuns la 300 de milioane de dolari pentru 3 meciuri și beneficii de 150 de milioane de dolari.
Moment în care guvernul Quebecului a zis că nu aruncă banii contribuabililor pe geam și povestea s-a terminat, pentru că Montreal nu are capacitatea financiară (și nici instinctul sinucigaș) de a se arunca singur în această poveste.
Lăcomia FIFA, UEFA, F1 sau altor competiții a condus la costuri din ce în ce mai mari. Cum în țările civilizate, dincolo de pasiunea pentru sport, există un cost politic al risipirii banilor publici (exemplul cel mai aproape de noi, Denis Coderre cu Formula E la Montreal), competițiile tind să se deplaseze în țări unde puterea politică este discreționară. Spus direct, în țări cu regimuri autoritare.
China a găzduit Olimpiada de vară în 2008 și o va găzdui pe ea de iarnă în 2022. Între timp, China suprimă nestingherită orice tentativă de democrație din Hong Kong și masacrează populația uigură și folosește sportul pentru a-și spăla imaginea.
Quatar va găzdui Campionatul mondial de fotbal din 2022. Formula 1 a deplasat un număr important de curse în țări arabe în care democrația e încă utopică, dar care sunt tolerate, din interese strategice, de către Vest.
Adăugăm la asta o mulțime de alte competiții, dintr-o mulțime de sporturi.
Secretarul general al FIFA, Jerome Valcke, declara în 2013: „Voi spune ceva nebunesc, dar mai puțină democrație este uneori mai bună pentru organizarea Cupei Mondiale”.
Azi, sportul mare dă o mână de ajutor la consolidarea regimurilor autocrate, care folosesc competițiile sportive ca o formă de soft power. Fără a fi nevoite să dea socoteală pentru cât și cum cheltuiesc, acestea farmecă cu zgomotul banilor pe cei care decid cine va găzdui următorul eveniment sportiv.
Și ca să fie și mai trist, țările occidentale pompează bani în aceste regimuri autocrate, indirect, prin drepturile de televiziune. Cei mai mari consumatori de sport locuiesc totuși în Vest și televiziunile americane, canadiene sau europene plătesc bani buni pentru retransmisie.
Apoi, marii sponsori rămân (încă) companiile vestice. Și, în ciuda campaniilor de responsabilitate socială, tentația de a intra și a vinde mai mult pe noi piețe este mare, așa că firmele închid ochii la responsabilitate și vând produsele.
Dacă nu vom vedea presiuni din partea SUA, Canada sau Uniunii Europene la adresa Comitetului Olimpic Internațional, FIFA și altor organizatori, vom vedea în viitor din ce în ce mai multe mari evenimente sportive ajungând în destinații unde drepturile omului sunt inexistente, dar care sunt dispuse să plătească cât trebuie pentru ca lumea să vorbească, măcar o vreme, frumos despre ele și cei care le conduc.
