Moș Vasile era expert în politică externă. Dar numai spre Est. Pe el nu-l interesa decât Rusia, despre care spunea că „mănâncă pământ și se cacă sânge“.
Școala politică și-o făcuse timp de câțiva ani ca prizonier de război într-un lagăr rusesc de dincolo de Urali. Profesori i-au fost prizonierii nemți. De nemți îi plăcea, chit că din cauza lor ajunsese în prizonierat. Pe ruși, să nu-i vadă în fața ochilor. Dar n-avea de ales. Se pare însă că lor le-a plăcut în chip deosebit de moș Vasile, poate pentru firea lui veselă, fiindcă l-au căutat și-n gaură de șarpe când a evadat și l-au adus înapoi. L-au mai ținut câțiva ani și după război. Nu se puteau despărți așa ușor de el.
Când a ajuns în sfârșit în sat, oamenii au observat ceva neobișnuit la Vasile. O schimbare în rău. Tânărul vesel, mereu pus pe șotii, care plecase la război cântând, era acum îmbătrânit înainte de vreme și mereu abătut. Greu smulgeai o vorbă de la dânsul. Nici nu prea aveai cum, fiindcă stătea mai mult ascuns în gluga de strujeni și nu scotea decât rar capul, se uita speriat spre Prut și se băga repede la loc, acoperind intrarea cu un snop. Când nevastă-sa îi aducea demâncare, el striga din mijlocul glugii:
‒ Unde-s rușii? Se văd?
‒ Nu se vede niciun rus, Vasile. Ia și mănâncă!
Cât mânca el, o punea pe mătușa Maria să pândească.
‒ Ochii pe deal, Marie! Dacă vezi că vine rusul, strigă tare!
Venise din prizonierat cu mintea zdruncinată. Dumnezeu știe ‒ sau poate nici el, findcă „rușii nu au Dumnezeu“, cum spunea moșul ‒ ce chinuri îndurase acolo. Ce foamete, ce bătăi, ce umilințe!
În sat era și un om pe care-l chema Rusu. Numai pentru atâta lucru moș Vasile îl ocolea. Când era treaz. Când se îmbăta, se ducea la el la poartă și zvârlea cu pietre. Dar Rusu nu-și punea mintea cu el. Ca să scape de bombardament nu trebuia decât să pocnească din două scânduri, poc!, și moș Vasile o lua la sănătoasa, speriat că a început atacul rușilor. Doamne ferește să audă o pocnitoare, un harapnic, o împușcătură! Se ascundea sub pat și nu mai ieșea până nu-l scotea foamea de-acolo. Copiii, ca să râdă de el, pocneau cu carbid în apropierea lui când îl vedeau pe uliță.
Putea fi văzut de multe ori pe drum trăgând în urma lui un leaț, un taraș, cărând o boccea cu bulendre. Le ducea la celălalt capăt al satului, într-o vie părăginită, și le lăsa acolo. Băieții și nevasta lui le luau seara cu căruța și le cărau înapoi acasă. Moș Vasile făcea toate astea cu un rost. Avea casa chiar la marginea satului. Marginea dinspre Prut. O casă mică, acoperită cu stuf. Cât a trăit s-a chinuit s-o mute în partea cealaltă a satului. Să nu fie el primul călcat de hoardele muscălești.
Era nebun, dar nu prost. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el la cosit. Eram copil, treaba mea era doar să-i păzesc traista cu mâncare. Bineînțeles, ca să nu i-o fure rușii. El tragea la coasă, eu îmi vedeam de ale mele, adică de nimic. El cosea, cosea, harști! harști!, dar într-un fel stătea la pândă și, când vedea câte un om în zare, odată se zvârlea pe burtă, se făcea una cu pământul. Din când în când se ițea din iarbă ca un popândău și-l urmărea din ochi până-l recunoștea pe străin sau până când lanurile de păpușoi îl înghițeau. Așa o dată, de două ori, de mai multe ori. Însă când de după un deal s-au ivit câteva siluete tremurând în dogoarea amiezii, moș Vasile nu s-a mai ascuns.
‒ Rușii! ‒ am dat eu alarma arătând către deal.
Însă el nu s-a speriat, și-a văzut mai departe de coasă.
‒ Rușii vin dinspre Prut, nu dinspre Jijia, mi-a explicat el seara, în drum spre casă. De-acolo vin ei când vin, nu dinspre americani. Apar așa, unul câte unul, cu treabă, cum ar veni, și se așază pe la noi, în satele noastre. Unu aici, unul în altă parte, să nu bată la ochi. Și când se adună mai mulți, hopa! vine Stalin cu armata ca să-i elibereze! Lasă că le știu eu șmecheriile!
‒ Dar mie mi-a spus tătuța că Stalin e mort de mult, ăhă-hă, de când nu eram eu făcut. A crăpat.
‒ Nț! Se preface!
