Ca sa nu fim Manole

Discutam mai zilele trecute cu un distins avocat de sorginte neaosa quebecheza si, asa cum se intampla, din una in alta, de la imigratie la Romania, veni vorba si despre bizara situatie in care se afla edifi-ciul cunoscut sub falnicul nume de «Casa Romana».
Devenita un «simbol» al romanismului – dar nu montrealez ci miticoid – alaturi de morganatica Piata Uite-o-Nu-E -, anexata de facto de catre o parohie pe motive de proxi-mitate, subiect lung, vorba lui Toparceanu, «de vorbe si de ipoteze», «Casa…» a dovedit o adaptabilitate care rimeaza perfect cu America de Nord, bagandu-se adanc in capitalismul pretimpuriu de ginta. Dedandu-se unor giumbuslucuri de scamator, mizand pe iuteala de mana si pe nebagarea de seama, aceasta fermecata constructie a devenit, conform principiului sacru «eu am gasit-o, a mea e, manca-ti-as!», mai putin o Casa a Romanilor si mai mult un motel al anumitor romani.
Domnul avocat cu nume de rege belgian parea din cale-afara de nedumerit de tevatura levantina iscata in jurul acestei situatii care, in opinia avizata a domniei-sale, se poate rezolva, odata pentru totdeauna, prin folosirea normala a mecanismelor normale ale acestei societati normale in care am ales sa ne ducem traiul, y compris malaiul de rigoare. Dansul imi explica, dovedind o delicatete vecina cu susceptibilitatea abordarii corecte a unei persoane cu oarecari dizabilitati de sorginte mentala, ca toata energia si toate patimile care dau pe dinafara acestei «probleme» au o incarcatura indubitabila de inutilitate. «De ce nu alegeti calea legala, sunt atatea institutii si organisme pe care, inclusiv dumneavoastra, romanii din Canada, le platiti tocmai pentru a va fi asigurata respectarea drepturilor si existenta intr-un mediu care sa fie reglat de legitimitate?».
Incercand sa-i explic, din ceea ce cunosc, «complexitatea» situatiei si radacinile «istorice» ale problemei, Maitre, dupa ce m-a ascultat mimand suficient de bine interesul, mi-a declarat ca, de fapt, principala noastra dificultate este aceea de a identifica «partile» care sunt implicate in aceasta «cauza». «Pai cum – spun eu – este foarte clar, e vorba de ….» si m-am oprit incurcat. «Oui, il s’agit de…?». Si mi-am dat seama ca nu pot sa-i definesc clar «taberele». M-am gandit ca este doar o lacuna personala, ca lipsa de informatii corecte si suficiente m-a facut sa scap batul in iaz, drept care cu o «diplomatie» care nu a pacalit pe nimeni, am virat subiectul catre femei, ca la fotbal «de-al nostru» nu se pricepea…
Stand apoi si cugetand mioritic mi-am dat seama ca, dupa cum spunea Mircea Crisan, cucurbitaceea de serviciu este… castravetele! Pentru ca si in situatia de fata ajungem tot la de-acum traditionala discutie despre reprezentativitatea in sanul comunitatii noastre, cu aplecare speciala spre Montréal. Atata vreme cat cele cateva zeci de mii de romani traitori pe maluri de Saint Laurent sunt «reprezentate» de organizatii care-si pot aduna lejer qvorumul intr-un autobuz (nimeni nu sta in picioare!), status-quo-ul va trai linistit si-si va manca in tihna pensia liturgica si nimeni nu ne va baga in seama la nivel de grup etnic.
Pana cand nu vom reusi sa trecem de micimea orgoliilor personale ori de gasca, lucru dificil de realizat in conditiile in care oameni priceputi doar la batutul apei in piua lemnoasa a vorbelor trecute se aseaza cu un tupeu ciocoiesc in fruntea bucatelor, nu vom putea sa facem necesara despartire intre «noi» si «ei». Si atunci, indiferent care este miza, vom cadea permanent in derizoriu, atat in fata conationalilor, cat si in fata «gazdelor» noastre.
De aceea, va invit sa rupeti desuetudinea lui «nu ma intereseaza, nu e treaba mea!», devenind ceea ce sunteti de fapt: romani in Canada. Ramane sa alegeti daca doriti sa va alaturati unei «grupari» deja existente sau daca, scurtcircuitand «istoria», veti ajunge sa puneti mandria necesara «etichetei» de roman de pe coordonatele unei noi organizatii.
Pentru ca, pana la urma, si «ei» si «noi» nu inseamna decat nevoia disperata de a fi impreuna.