In 28 februarie a avut loc concertul anual al profesorilor-compozitori de la Universitatea Concordia. Printre cele sase piese din program, a fost si una romaneasca, Poarta soarelui, piesa pentru flaut, timpan si ucelli a compozitoarei Dora Cojocaru. O muziciana ale carei piese se canta pe mai multe continente, rezultat la care a ajuns printr-o “lupta de zi cu zi”, fiindca muzica are nevoie de interpreti si numai un mic procent din lucrarile create ajunge la intalnirea cu publicul.
Stabilita la Montréal din 2002, Dora Cojocaru si-a continuat aici activitatea didactica, sustinand cursuri la facultatile de muzica ale universitatilor McGill si Concordia. Nu, nu era cunoscuta in Canada cand a sosit; ceea ce i-a deschis portile a fost, pe langa un CV impresionant, o scrisoare de recomandare de la Gyorgy Ligeti, unul dintre cei mai importanti compozitori din a doua jumatate a secolului XX. Gyorgy Ligeti a fost subiectul tezei de doctorat in stilistica muzicala pe care Dora Cojocaru a sustinut-o in 1997; dupa ce a citit-o, compozitorul a sustinut ca este cea mai buna lucrare care s-a scris vreodata despre creatia sa.
Ca si Gyorgy Ligeti (cetatean austriac, de origine maghiaro-evreiasca, cu o parte din studii facute in Romania si care a trait in Germania), Dora Cojocaru este deschisa spre mai multe culturi. Celor doua limbi stiute la perfectie – maghiara, de la mama, romana, de la tata – li s-a adaugat a treia, germana (parintii au dat-o la gradinita in limba germana, o adevarata traditie in zona Transilvaniei), iar mai tarziu engleza si franceza. Aceasta a facut ca, in anii ‘90, in calitate de conferentiar la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj (unde isi obtinuse, in 1986, si diploma in compozitie), sa poata participa la un schimb de experienta la Köln. Contactul cu acest «important centru de muzica contemporana pentru artistii de avangarda» s-a prelungit intr-un masterat, gratie unor burse oferite de diverse fundatii (niciuna a statului roman). La Radio Köln, a realizat, in acea perioada, o serie de emisiuni despre folclorul romanesc dar, mai ales, acest sejur in Germania a fost ocazia stabilirii a numeroase contacte in lumea muzicii fara de care, spune Dora Cojocaru, e aproape imposibil sa te faci remarcat. Chiar si acum, stabilita peste ocean, are proiecte importante care se desfasoara in Germania: postul de radio ‘Deutschlandfunk’ organizeaza, in fiecare an, cate un concert de autor pentru o compozitoare, in seria Frau Musica Nova, iar anul trecut, compozitoarea aleasa a fost ea. Piesele inregistrate in studio au dat nastere unui “disc de autor”, aflat in faza finala, despre care Dora Cojocaru vorbeste cu multa insufletire. Ca si despre piesa inregistrata la Centrul Schönberg din Viena, o comanda a Ensemble Wienner Collage, un ansamblu format din membri ai Filarmonicii din Viena. Compozitoarea considera contactul cu lumea muzicala din Europa de Vest drept cel mai important, fiind vorba de tari cu o traditie muzicala pe care nu o poate intalni nicaieri altundeva in lume.
“Ne recunoastem intre noi”
«Premiile, desigur, dar mai ales relatiile sunt esentiale pentru a te face cunoscut. De fapt, numai un mic procent din compozitiile noastre au sanse sa isi gaseasca interpreti. Cele mai multe raman in sertar.» Dora Cojocaru releva un aspect mai putin cunoscut din lumea muzicii: benevolatul. Compozitorii ofera lucrari unor ansambluri, societati sau festivaluri, fara nici o pretentie financiara, doar cu speranta ca, odata interpretate, ele vor atrage atentia si vor determina implicarea autorilor lor in alte proiecte muzicale. “Se intampla, spune Dora Cojocaru, sa fii solicitat sa compui o piesa pentru un ansamblu care, intre timp, se dizolva. Sau pentru un concert care nu se mai tine.”
Evident, numai un mic numar de privilegiati reusesc sa traiasca de pe urma meseriei de compozitor. In Romania, acest lucru este aproape imposibil. “Comunismul nu s-a putut atinge de muzica, fiindca este un domeniu prea abstract, spune Dora Cojocaru. Cei care compuneau imnuri si cantece patriotice erau, in mare parte, compozitori de mana a doua. Ceilalti nu faceau acest lucru. Afost si un lucru pozitiv, in acea perioada: toate Filarmonicile erau obligate sa-si inceapa concertele cu cate o piesa romaneasca. Ceea ce a avut insa si consecinte negative fiindca, dupa ‘90, nimeni nu mai voia sa cante muzica romaneasca.” Asta desi piesele de valoare sunt numeroase, iar compozitorii romani – mai ales cei din “generatia de aur” a anilor ‘20-‘30 (Aurel Stroe, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Myriam Marbé etc.) – sunt deja cunoscuti si interpretati peste hotare. Compozitorii tineri au pierdut interesul sa scrie muzica romaneasca. Cu toate acestea, Dora Cojocaru spune ca un «filon romanesc» ramane – motive, ritmuri, idei care apar la suprafata si care fac ca, foarte adesea, sa recunoasca o compozitie romaneasca indata ce o aude.
Muzica in hatisul capitalist
Piesa cu care a participat la concertul din 28 februarie, de la Concordia, « Poarta soarelui », creata in 92 si revazuta un deceniu mai tarziu are, in centru, o tema romaneasca: portile maramuresene sculptate, unde simbolul soarelui ocupa un loc central. Cei doi instrumentisti – pentru flaut si timpan – au acceptat sa cante gratuit; desi adeseori compozitorii accepta sa-si plateasca interpretii, Dora Cojocaru refuza sa faca acest lucru. “In acest mod, nu mai ai cum sa cunosti valoarea unei lucrari. Oricine poate canta orice. Desigur, interpretii trebuie platiti, insa nu de catre compozitori». La al treilea instrument – ucelli – a cantat chiar ea. Ucelli este un instrument micut de ceramica, in care se pune apa si in care se sufla, pentru a obtine niste efecte speciale. «E ca un fel de instrument pentru copii» spune compozitoarea, care este, in general, interesata sa creeze sonoritati noi si surprinzatoare, «nu pentru a crea ineditul cu orice pret», ci pentru ca ii place sa experimenteze si ii place sa combine munca de cercetare cu inventivitatea. In Canada, spune ea, mai ales la Montréal, exista o viata culturala, multe asociatii, festivaluri; ghinionul il reprezinta… distantele, care reduc mult din dinamica manifestarilor artistice. In plus, aici este o societate capitalista in adevaratul sens al cuvantului, unde mentalitatea economica primeaza.
Cursurile pe care le sustine la universitatile montrealeze au adus-o in fata unei situatii neobisnuite: spre deosebire de studentii de la Cluj, care veneau toti din licee de muzica si aveau cam acelasi nivel de pregatire, studentii canadieni au backgrounduri foarte diferite. «Fiecare are alte lacune; e destul de greu sa-i omogenizezi. Pe de alta parte, gasirea unor solutii, impreuna cu ei, imi aduce si satisfactii. Ar mai fi un aspect demn de mentionat, care e diferit fata de Romania. Aici, profesorul isi face cursul; nu esti constrans sa predai cursul altuia. Evident, nu-mi este usor sa pregatesc aceste cursuri, mai ales ca de fiecare data predau altceva, insa este un mijloc extraordinar de dezvoltare.”
In cadrul acestor contracte temporare (dublate de activitate la Centrul cultural din Pierrefonds si de cursuri particulare), Dora Cojocaru a sustinut cursuri de istoria muzicii, de compozitie, cursuri de teatru instrumental, cursuri pentru doctoranzi si un curs despre Ligeti. «Am propus si un curs despre Enescu si Bartok, insa nu a fost acceptat. Nu fiindca nu ii considera importanti; totul e problema de buget. Uneori au fonduri pentru cursuri noi, alteori nu. Depinde in ce moment nimeresti.»
Desi recunoaste ca “pentru un artist e totdeauna greu sa-si paraseasca mediul propriu”, compozitoarea spune ca experienta «canadiana» este interesanta si deschizatoare de drumuri noi. Atat in ce priveste muzica, cat si pe plan personal, unde o noua identitate s-a adaugat la «amalgamul de identitati care ne compune».
