Dupa Constantin Noica, romanii ar putea fi reprezentati spiritualiceste, intr-o ipotetica limba comuna a natiunilor, prin numai trei cuvinte: colinda, doina si dor. Trei cuvinte si tot atâtea mladieri spirituale, straine multora, prin care se trec cu vederea toate contradictiile firii românesti. Pentru un popor crestinat in statornicie, sarbatorescul a aparut odata cu nevoia timpului profan de a se intoarce la obârsia timpului sacru, când taranul si-a primenit sufletul ca sa o poata lua de la cap cu speranta innoita.
Ca si strabunii lor de la Roma, deschisi amicitiilor petrecarete, românii au consacrat sarbatorilor laice destul timp (dupa unii, poate prea mult) ca sa fie laolalta. Numai ca in sincretismul calendarului lor, sarbatorile crestine s-au adaugat si ele, intarind datina cu un nou continut, fara a o acoperi sau a o desfiinta. Datina a ramas functional legata de ocupatiile lor, de credinte si temeri stravechi.
Asa se explica de ce, pâna astazi, in lumea satului românesc s-au pastrat traditii multimilenare in afara timpului de munca, deci intr-un timp sacru,iarna, in jurul ideii de innoire ciclica a timpului, la Anul Nou, dar si la Craciun: innoirea cosmica si innoirea spirituala.
Modernitatea, daca nu s-a adaptat acestui spirit al sarbatorii, n-a avut nicio sansa, cum nu a avut nici ofensiva comunista impotriva lui, fiindca nu se poate desfiinta prin decrete ceea ce s-a infiintat prin datina.
In general, etnologii sunt de acord ca la români, ciclul sarbatorilor de iarna incepe la Sf. Andrei si se incheie la Sf. Ion, un timp aproape in exclusivitate al sarbatorii si al pregatirii ei. Acum, petrecerea impreuna este tot mai evidenta si se structureaza pe vârste: copiii pregatesc colindele din Ajunul Craciunului, steaua, apoi, la Anul Nou, plugusorul, semanatul, sorcova, etc. Flacaii pregatesc irozii, capra, vasâlca, iordanitul. Tinerele fete practica jocuri premonitive legate de soarta. Femeile cauta sa citeasca in semne mersul casei in anul ce vine. Barbatii testeaza si ei in calendare din foi de ceapa cât de manoase vor fi lunile anului urmator, iar afinitatile de clan se respecta, in numele legaturilor consacrate (nasi, fini, socri, cumnati), prin petreceri impreuna.
Asadar, fie ca sunt ale intregului sat (colindele), fie ca sunt ale clanului (ale inrudirii sau reiterarea unor afinitati), fie ca sunt ale fiecaruia in parte, dupa vârsta sau sex, sarbatorile românesti de iarna afirma un timp sacru in care veselia rituala, generozitatea, impacarea si evlavia dau tonusul acelui spirit care conserva si regenereaza.
Vremea colindelor deschide si sufletele, nu numai usile. Deschide usa, crestine… este cheia cu care satul românesc deschide pâna si cerul noptilor de Anul Nou, când celor mai curati li se ingaduie o privire in Rai. Leru-i ler…, volerunda…, florile dalbe… deschid si ele adâncimi inca nedeslusite ale fiintei românesti, dar care reverbereaza prin spiritul sarbatorii in sensibilitatile românilor de pretutindeni. Gândul tainic cauta meleag de balada, sfintit de omatul nostalgiilor. Imagini fugare poposesc bucolic in satul patriarhal, care azi nu mai este nici macar o ipoteza, si isi adapa identitatea haituita de modernitatea unei lumi pe care tot mai mult o refuzam in principiu, dar fara de care, in fapt, destinul ne refuza irevocabil.
Ne regasim doar in odihna gândului, incercând sa impacam descumpaniti, cu pretul sacrificiului de sine, ceea ce vrem cu ceea ce putem si ne improspatam in solemnitatile simtirii. Deschide usa, crestine…, Leru-i ler…, Florile dalbe…

Colind din Zarnesti
Ale cui is ceste curti,
Nalte, nalte, minunate
Si de soare luminate,
Inauntru aurite,
In afara argintite?
In mijlocul curtilor,
Tinsa-i masa domnilor,
Masa mândra de matase.
Dar pe masa ce se afla?
Un colac de grâu curat
Si vin rosu strecurat.
Dar la masa cine sade?
La- intâilea corn de masa
Sade bunul Dumnezeu.
L-al doilea corn de masa
Sade Petru, frate-sau,
L-al treilea corn de masa
Sade Ion, Sfânt Ion;
L-al patrulea corn de masa
Sade domnul curtiilor,
Tot inchina, multameste,
Cu toti sfintii se cinsteste.

Colind de flacau, Focsani
La poarta la Stefan Voda,
Leroi Domnului,
Unde-mi stau boieri de vorba,
Dar vorba de cine-mi este?
De Ionica, Fat-Frumos.
Dimineata se sculara,
Pe ochi negri se spalara,
Barba neagra-si pieptanara,
La icoane se-nchinara,
Pe fereastra-apoi catara.
Scoase cheia grajdului
si-alese d-un armasar
si pe el incalecara,
La vânatoare-mi plecara,
Sa vâneze-o caprioara.
Caprioara n-a vânat
si el singur s-a-mpuscat.
Busuioc batut pe masa,
De la usa pâna-n casa
Numai valuri de matasa,
Va las gazda sanatoasa!

Ad