Se spune ca, atunci cand viata iti ofera lamai, cel mai bine este sa iti faci o limonada.
In acea zi de iulie, o schimbare de viziune si o limonada indulcita cu speranta ca pe viitor voi invata mai multe despre oameni aveau sa fie remediul perfect pentru dezamagirea mea.
Simteam ca o “apa noua” mi-ar fi vitala, pentru a-mi potoli setea si confuziile. De ce nu mi-as fi inceput schimbarile din viata cu ea? Si am gasit-o, asa cum poti gasi orice cauti, daca esti convins ca acel ceva special, menit sa-ti aduca alinare, exista. Adevarat, parca ne pomenisera prietenii nostri despre o suvita de apa subterana prin apropiere, dar nu primiseram niciodata indicii clare despre locatia ei.
La vreo 50-60 km vest de Montréal, dupa ce treci de St.-Lazare, am descoperit in acea dupa-amiaza un izvor cu apa dulce si murmur proaspat. Nu stiu daca are vreo denumire exacta, stiu doar ca, tot hoinarind pe drumul de la marginea localitatii, am patruns intr-o priveliste rupta parca dintr-o carte de povesti. Initial, am ocolit acel loc, desi zarisem, fugar, un luminis in care simteam ca e ascuns “ceva”-ul meu miraculos. Abia cand ne-am intors din drum am gasit apa cea rece, curata si vie; izvora din pamantul reavan al unei poienite, la marginea unui drum aparent banal.
Am intalnit acolo oameni care, se pare, pastrau “secretul” izvorului de peste 15 ani. Un cuplu de canadieni de varsta a treia ne-a marturisit ca aceea era apa pe care o consumau de foarte multi ani si erau convinsi ca datorita ei nu simteau povara varstei.
Un tata care isi umplea meticulos damigenele cu apa povestea ca, datorita acelei ape pe care pustiul lui de 9 ani o bea de cand se nascuse, acesta era perfect sanatos, nu il atinsese nici o “boala a copilariei”. Alte cateva persoane, unele care condusesera doua ore ca sa ajunga acolo, stateau “la rand”, cu masinile insirate pe strada si damigenele in maini. Fiecare avea propria lui poveste, alimentata de acea sursa de apa responsabila de lumina si caldura pe care le simteam in sufletele tuturor.
Pamantul incins de soare, dar racorit de mirosul dulceag al copacilor si susurul apei, imi alunga orice umbra de suparare sau stres. Linistea pe care o inspiram in mijlocul acelui luminis confirma faptul ca imi recastigasem bucuria pierduta cumva prin hatisul unor dezamagiri fara noima, vorbe ce nu mai contau…
Nu aveam niciun recipient de sticla la noi (iar apa din sticle de plastic conveniseram sa nu mai bem) cand am descoperit “secretul”, asa ca am stat la rand si am sorbit apa din causul palmelor. Nimic nu mi-ar fi putut produce o asemenea armonie in suflet ca acea gura de apa, sub a carei vraja as fi ramas o vesnicie. Pe drumul spre casa, am facut un pact: voi umple regulat cate o damigeana (de sticla!) cu apa vie a izvorului, pentru ca am ales sa o folosesc exclusiv, sa imi purific alegerile si limonadele cu apa proaspata descoperita in luminisul de dincolo de St.-Lazare.
As recomanda o vizita la acest loc oricui simte o sete de “altceva”. Daca nu sa va umpleti o carafa cu apa vie, poate pentru a va privi paharul vietii de zi cu zi dintr-o alta perspectiva.
