Sunt ani buni de cand n-am mai baut Coca-Cola. Nu-mi mai place gustul ei si, in plus, cred in opinia raspandita ca apa e incomparabil mai sanatoasa. Dar cand iau cunostinta de criticile acerbe aduse bauturii si companiei producatoare omonime, in presa ori la suete intre amici, pe linia capitalismului imperialist american si veros cat cuprinde, care exploateaza, saraceste si imbolnaveste popoare ale lumii a treia, imi amintesc brusc de prima mea sorbitura din hulitul elixir.
S-a intamplat in vara lui 1984. Eram doi amici, colegi de facultate, porniti sa cucereasca Estul. Mai exact spus, o parte a lui: Ungaria, Cehoslovacia si RDG-ul. Aveam pasapoartele obtinute prin pile de familie. Pentru mine, o prietena a maica-mii, ghicitoare in cafea renumita in blocul nostru, nevasta de ofiter la secu si functionara la unicul birou de dat pasapoarte din oras care, inaintea plecarii mele, insistase sa-i promit ca ma intorc, pentru ca ea garantase pentru mine.
Ajunsi cu trenul la Budapesta, ne-am gasit cu greu adapost intr-un camin studentesc din Buda, abia spre ora 10 seara. Dupa ce ne-am vazut cu rucsacele-n camera, desi morti de oboseala, am hotarat sa iesim pentru o mica explorare a imprejurimilor. Spre cheiurile Dunarii, am dat peste o statie de benzina Shell, deci de apartenenta americana, o aparitie insolita, pentru noi, intr-o Ungarie pe care o stiam comunista. Pompistul, nederanjat de vreun sofer la acea ora, statea in picioare, in fata cabinei cu ghiseu. Alaturi de cabina, scaldate in lumina, se zareau doua mari cutii frigorifice. Afisele lipite pe ele lasau sa se inteleaga ca era vorba de containere de bauturi racoritoare. Ne-am apropiat si am intrat in vorba cu omul, printr-un amestec de cuvinte englezesti si miscari sugestive ale mainilor. Bauturile pastrate la rece erau, toate, produse din familia Coca-Cola. Am consultat pe indelete lista de preturi si ne-am cumparat, fiecare, cate o sticla de un litru de Coca-Cola standard.
Inca inainte de a o deschide, doar la simplul contact dintre sticla rece si palma, am simtit un viguros aflux de energie, unul propagat instantaneu spre picioarele pe care abia le mai taram. Din mers, am rasucit dopul metalic, sectionandu-l de-a lungul perforatiilor preexistente, o noutate tehnica pentru mine, pe care am priceput-o din prima. Sticla eliberata de dop a emis un fasait impecabil, energic dar scurt, ca o cobra iritata din documentarele difuzate la teleenciclopedia. Bautura nu a erupt pe gatul sticlei ca un Cico ordinar, ci s-a oprit cuminte, un centimetru mai jos de buza, zumzaind energic in tacerea noptii (simt ca-mi lipseste un consilier poet!). Si-am luat, mai frate, o prima gura… Gustul ei semana cu-al Pepsi-ului binecunoscut de mine din Romania (mai mult din copilarie, pentru ca zorii anilor ‘80 il cam facusera o specie de bautura pe cale de disparitie), si totusi era altfel. Mai putin acidulata ori cu bule mai fine, cu impact mai puternic asupra creierului obosit. O simteam mai… periculoasa, era o bautura venita din America dolarilor si a dealerilor de droguri, obtinuta dintr-o planta halucinogena mestecata de incasi! Pana sa ajungem in camera de camin, ne-am golit sticlele pe trei sferturi. Oarecum surprinzator, abuzul nu ne-a intarziat somnul.
***
Coca-Cola a patruns in Bucuresti la putin timp dupa Revolutie (folosesc termenul cu gandul la cei ajunsi atunci, in mod tragic, eroi). Nu stiu exact cand, pentru ca pe-atunci eram prea ocupat cu bautul Pepsi-ului, simplu ori pus peste ness, ca sa-mi dau seama.
Pepsi-ul a avut o revenire spectaculoasa pe piata bucuresteana, ori mai precis pe strada bucuresteana, inca din 23 decembrie 1989. Va amintiti atmosfera… Ceausestii erau Romania’s most wanted people, iar gloantele de provenienta necunoscuta suierau in deplina libertate pe strazile din preajma Pietei Palatului, pe la Radio ori Televiziune. Intr-una din acele zile, treceam cu nevasta mea de-atunci (aceeasi cu cea de azi, ha-ha! – am vrut sa profit si eu de trucul livresc al celor care au schimbat una sau mai multe neveste si arunca informatia en passant, pentru a-si cladi o imagine de oameni trecuti prin toate cele) pe bulevardul Magheru. Pe trotuar, la colt cu o strada care duce spre fostul sediu al Comitetului Central, un super-intreprinzator cu cateva navete de Pepsi la picioare si cu un desfacator de sticle in mana facea o vanzare de zile mari. Trecatorii cumparau cu febrilitate si dadeau pe gat racoroasa bautura opriti pe trotuar, la cativa metri de vanzator. Din cand in cand, cate-un pacanit de gloante se auzea dinspre Comitetul Central si Biblioteca Centrala Universitara, ultima deja transformata ori pe cale de a se transforma intr-o ruina. Tematori, bautorii de Pepsi indepartau brusc sticlele de la gura si se lipeau cu spatele de zidul din marginea trotuarului. Vanzatorul lua o expresie resemnata, asteptand sa termine aia cu prostiile, pentru a-si putea continua negotul.
***
La Montréal, cinci ani dupa Revolutiune (folosesc termenul cu gandul la potlogarii care, atunci si mai tarziu, au jonglat cu parghiile puterii securistice si cu banii publici, spre folosul burtii lor), am intalnit doi compatrioti care mi-au reamintit de impactul imperialistei bauturi Coca-Cola asupra mentalului colectiv al romanilor.
Cornel Moraru, tanar coleg de slujba inginereasca, cu facultatea terminata la Bucuresti dupa Caderea Odiosilor, era numit Coc de nevasta si de prietenii vechi, care-l stiau din Romania. Mi-am spus ca porecla avea o legatura cu numele, Coc de la Cornel, desi, dupa cum se observa cu usurinta, consoana finala nu deriva nici din Cornel, nici din Moraru. Cornel alias Coc nu se multumea sa soarba zilnic cateva canete de Coca, el mai si colectiona canetele goale rezultate. Le strangea intr-un sertar al biroului, iar o data la doua-trei saptamani pleca acasa cu doua sacose doldora de canete goale. Ipoteza ca o facea din zgarcenie, pentru a recupera 5 bani pe caneta, nu poate fi luata in calcul. M-am lamurit, in timp, ca ortografierea corecta a poreclei lui era Coke, dupa numele original al bauturii pe care o iubea cu pasiune.
Vicentiu Dante, de profesie arhitect, este al doilea roman cunoscut de mine la Montréal pentru care Coca-Cola insemna, cu-adevarat, ceva. Spre deosebire de Cornel-Coke, Vicentiu activase vreo zece ani in campul muncii socialiste. Avusese, deci, timp suficient sa regrete disparitia progresiva de pe piata a Pepsi-ului si sa se simta prizonier “à jamais” intr-o lume inchisa distribuitorilor de Coca. La Montréal, cinci ani dupa Evenimentele din Decembrie (sintagma asta-i acopera si pe eroi, si pe potlogari), Vicentiu nu mai putea fi vazut band apa, ci numai Coca-Cola si derivate ale ei. I-am spus, odata, ca apa simpla pare mai sanatoasa. Mi-a raspuns: “Asa o fi, dar prea imi aminteste de saracia din Romania”.
