Cuvantul din cuvinte, o carte scrisa prea devreme

Prin cartea aceasta, care ar fi trebuit sa apara in 1955, la editura pariziana Denoël, Monica Lovinescu batea la poarta literaturii franceze, cum facusera inaintea ei, dintre romani, Emil Cioran si Eugen Ionescu. Manuscrisul i-a fost respins si autoarea a renuntat sa mai scrie literatura de fictiune. Ne aflam cu ea foarte departe de un Andrei Makine, scriitor rus emigrat in Franta prin anii ‘80, care-si trimitea manuscrisele, nedescurajat de refuzuri, la zeci de edituri sau chiar de Samuel Beckett, al carui prim roman, Murphy (1938), fusese precedat de treizeci si sase de refuzuri.
Citind acum volumul – care a aparut la Humanitas intr-o traducere expresiva, datorata lui Emanoil Marcu-, putem intelege refuzul editorilor francezi. Cartea aceasta, amestec de parabola, absurd si fantastic era pur si simplu greu de inteles si de digerat pentru perioada aceea. Cum dificil de inteles erau si primele piese ale lui Eugen Ionescu si chiar In asteptarea lui Godot a lui Samuel Beckett. Abia apropiindu-ne de deceniul al saptelea receptivitatea criticilor si a publicului se schimba semnificativ, un punct de reper in acest sens fiind eseul lui Martin Esslin, Le Théatre de l’absurde, aparut in 1961.
Cartea Monicai Lovinescu nu este o carte de teatru, dar absurdul este prezent pretutindeni in paginile ei. E un absurd tragic, evocand o societate totalitara in care delatiunea, supunerea, spaima, tortura, represiunea oarba si totala fac parte dintre realitatile cotidiene. Din acest punct de vedere, cum s-a observat pe buna dreptate, Monica Lovinescu continua spiritul lui Orwell, al carui roman, 1984, aparuse in 1949.
Cuvantul din cuvinte cuprinde douazeci si unu de capitole, fara titlu, purtand doar numere, care pot fi considerate, de fapt, tot atatea variatiuni autonome pe tema totalitarismului. Stilul este incisiv si, de la primele pagini, sunt de remarcat concizia, economia de mijloace si, mai presus de orice, ironia sarcastica. Intrarea in subiect se face rapid, fara niciun fel de introducere: “Spun eu si spun noi si trebuie sa ma explic de la inceput. Este eul complicitatii, este un noi al instrainarii.
Complicitatea de care vorbesc e un complot. Am hotarat sa pun la cale un complot. Eu si cu mine. Mai mult de doua persoane pentru asemenea demers ar fi o inconstienta. Chiar si cu doua una e in plus.”
Complotistul narator este un scrib devotat, in slujba unor conducatori misteriosi, dintr-o tara nenumita, care conduc prin decrete. Decretele acestea instituie delicte si proceduri absurde si, corelativ, pedepse ce implica toata lumea: delictul de nap porcesc, delictul de a poseda abajururi, procedura probei contrare – de a demonstra ca nu s-a comis niciun delict. Cand se emite decretul privitor la alfabet, prin care sunt interzise literele, scribul devine un adversar al puterii.
Tonul este dat. Celelalte capitole expun diferitele ipostaze ale acestui angrenaj de absurd, putere si represiune; tehnica principala este, la fel ca in primul capitol, metaforica. Ne aflam intr-o societate unita in jurul unui ideal, in care oamenii au o unica aspiratie: “sa li se ia de pe umeri propria lor povara”. Solutia este sa fie plimbati cu forta, sa slabeasca, fiindca sunt obezi. Cum administratia, extenuata, nu reuseste sa-i plimbe pe toti, iesirea din impasul care se prefigureaza este exterminarea (16). Puterea guverneaza un popor letargic, robotizat, in care totul poate fi considerat subversiv, de la o propozitie anodina (3) pana la culoarea ochilor (10). Supravegherea este permanenta, sunt spionate pana si privirile (5). Exista o Doctrina atotputernica si, in raport cu ea, oamenii dispar, “se sterg”, ramane din ei doar invelisul exterior. Cine are mai multe persoane “sterse” este notat favorabil in rapoartele care se intocmesc si se dau mai departe (12). Alteori oamenii se transforma in urma contactelor cu luptilii, fiinte stranii si ambigue, ale caror discursuri sunt insinuante ca muzica subliminala: “Procopsiti-va cu o melodie de luptil si veti vedea. Nici nu crezi ca ai auzit-o si e deja in capul tau pentru vecie” (4) Sau, torturati, devin “suprapusi”, adica renunta la verticalitate, aliindu-se cu tortionarii (18). Misteriosii conducatori, niciodata numiti altfel decat – simplu – ei, au introdus in viata tuturor celor nascuti “pe vremea Marii Brambureli” logica implacabila a represiunii (ploaia), organizand-o “pe zone, pe culoare, pe victime”.
“Rugaciunea” matinala si cotidiana Bramburelii precede spaima in asteptarea unei sanctiuni inevitabile (19). Toata viata aceasta se desfasoara in “era ginandrelor”, alte fiinte obscure, care au navalit nu se stie de unde si au distrus totul. Fireste ca, in schimbul acestei distrugeri, absurdul totalitar cere ca oamenii sa cante litanii. “Iar mie, martor al domniei lor unice – noteaza personajul narator – nascut, crescut sub domnia lor, imi revine onoarea de a incheia imnul de slava: Atunci urlu: – Traiasca era ginandrelor!” (20) Intr-un alt capitol, cei care rezista (bolnavii) se trateaza cu un medicament cautat de toata lumea. Numele medicamentului este Sfarsitul lumii. Dialogul de la farmacie, in gama caragialeana, pare desprins din “epoca de aur”, cunoscuta foarte bine de cei care au avut nesansa sa traiasca in ea: “- Mai aveti sfarsitul lumii? – Toata lumea cere. Nu mai avem. Poate maine. – Dar am nevoie neaparat. Nu pentru mine. Pentru sotul meu. Am reteta. – Toata lumea are reteta. Si ce daca are? E cel mai solicitat medicament in acest timp, va repet. Am terminat stocul”(7). Dar represiunea nu se exercita doar asupra oamenilor. Era vorba, in primul capitol, despre decretul alfabetului, despre interzicerea unor litere. In ultimul, ca o incheiere logica, e vorba despre persecutarea cuvintelor, despre disparitia lor. Personajul narator intampina dificultati in nararea acestui proces, demarat dupa modelul unei tari invecinate, intrucat chiar in timpul povestirii unele cuvinte de care are nevoie dispar: “Ca sa se hotarasca a fost nevoie de acea calatorie in… – fireste nu mai exista – , in sfarsit, in tara vecina, mult mai avansata decat noi in ce priveste… Ciudat, verbul a disparea a ramas, in timp ce substantivul a fost inghitit”. /…/ Masurile luate sunt jumatati de masura. Iar fara aceasta calatorie, ar fi fost nule. Fata de… fata de tara vecina (cuvantul a fost pesemne ingropat odata cu vreun bastinas de-acolo) avem avantajul ca am avut, de la bun inceput, o limba mai bogata”.
Cartea aceasta atat de ironica si de percutanta, atat de ciudata la vremea la care fusese prezentata editurii Denoël, ar fi putut inaugura cariera unei scriitoare de valoare. Numele autoarei ar fi putut deveni inca unul de referinta, printre cele cateva zeci de nume de origine straina care populeaza istoria literaturii franceze. Dar e si dificil si inoportun sa avansam mai departe pe terenul supozitiilor si al altor considerente legate de personalitatea Monicai Lovinescu. Ramane doar sa citim, cu empatia necesara, aceasta carte interesanta si cu gratitudinea cuvenita pentru cei care au avut initiativa recuperarii ei tarzii.