In vara lui 2000, in urma unei sesiuni de interviuri pusa la cale de Boeing la parterul unui hotel din Dorval, am plecat la Seattle, pentru primul meu job “pe contract”. Atunci si in lunile care au urmat, sase din colectivul de zece in care lucrasem la Bombassault au facut aceeasi mutare.
Moshe s-a numarat printre cei care au ramas. Deja lucrase la Boeing, ii placuse acolo, dar nu era interesat sa se intoarca, din cauza sanatatii lui fragile. Mi-a prezentat astfel viata minunata care ma astepta: “Pai muncesti zece ore pe zi, de luni pana vineri. Sambata te duci la slujba numai vreo opt ore, pentru ca-i zi de odihna. Iar duminica te scoli mai tarziu, te întrebi ce program sa-ti faci, te mai învarti putin prin casa si pana la urma îti spui ca n-ai altceva mai bun de facut decat sa te duci iar la munca, macar vreo sase ore”.
La Boeing, am aflat o regula simpla: un contractor munceste atat cat i se da voie. Limita de timp individuala e fixata de seful de colectiv in functie de bugetul de timp primit de la seful de departament. Bugetul de timp este, in mod normal, proportional cu volumul de munca. Daca este mult de munca, seful da unda verde: “Baieti, saptamana asta, cat puteti!” Daca nu este prea mult de munca, seful anunta: “Saptamana asta, mai moale! Nu mai mult de opt ore de overtime, va rog!”
Un contractor care nu munceste atat cat i se da voie, unul care nu apasa pana la fund pedala timpului de munca, este perceput ca o anomalie. Uite aici unul pe care nu pot conta, isi va spune seful lui. Exact asa mi s-a intamplat mie in primele saptamani petrecute la Boeing. La ora patru, plecau cei doi “directi”, americanii Ed Gormley si Scott Granstrom. Pe la cinci, pleca si seful nostru, indianul Sudhir Gupta. Mai departe ramaneam numai contractorii, intre noi. Etiopianul Melesse Tadesse, americanul Brian Young si cu mine. Dar eu aveam ritmul meu de activitate si felul meu de viata, care nu se pliasera inca la cerintele nescrise ale muncii pe contract. La cinci si un sfert, cedam. Imi inchideam calculatorul, imi salutam colegii si plecam. Melesse si Brian ma priveau plecand cu un aer nedumerit. Plec, le spuneam. Bine, spuneau ei, continuand sa ma urmareasca cu privirile. Un an mai tarziu, Sudhir Gupta parea multumit de munca mea. Ca pe o gluma, mi-a spus ca, la inceput, luase in considerare posibilitatea sa “ma lase sa plec”, pentru ca nu reusea sa ma inteleaga.
Contractorul tipic nu se multumeste sa toace la maximum timpul oferit. El recurge la diverse tertipuri pentru a fi lasat sa lucreze mai mult. Unii pun la bataie calitati actoricesti remarcabile. In zilele de vineri, Sudhir Gupta obisnuia sa treaca pe la fiecare contractor din echipa, cu un carnet de note in mana. Se interesa ce are in lucru fiecare. Cine il convingea ca nu-si vede capul de treaba, primea dreptul la mai mult overtime in saptamana care urma. Melesse Tedesse era capabil sa vorbeasca un sfert de ceas neintrerupt. Isi prezenta munca in cele mai fine detalii, facandu-l pe Sudhir sa penduleze de pe un picior pe altul. Invariabil, Sudhir capitula cu o intrebare: “Deci de cat ai nevoie?” Pentru “directi”, foamea de timp de munca a contractorilor era un subiect de barfa si de amuzament. Cand, intr-una din zile, am plecat cu zece minute inainte de ora 4, deci inainte de ora lor de plecare, Ed si Scott m-au privit zambind. Unul dintre ei m-a intrebat: “Ce faci, iti rupi ziua de munca in doua?”
***
Cu 10-12 ore pe zi petrecute in climatul de sera sumbra al unei cladiri de birouri, uneori una lipsita de ferestre, contractorul duce o viata la ralanti, asemanatoare cu a unui puscarias. Unul caruia i se da drumul seara acasa. Din instinct de supravietuire, mintea lui cauta forme de manifestare colaterale celei aducatoare de venit. Intr-o masura mai mare decat “directul”, contractorul e dispus sa observe, sa inteleaga si sa comenteze micile ori marile adevaruri ale vietii, sa filozofeze, altfel spus.
Melesse Tedesse era un metafizician. Cand il intrebai ceva, trebuia sa astepti 5 minute pana sa auzi un raspuns. Intrebarea putea fi una foarte simpla, gen: “Il cunosti pe Cutare?” Te asculta, te privea, isi plimba limba peste dinti, facea un fel de gimnastica a muschilor faciali, tuguindu-si in mod repetat buzele, iar te privea, iar la urma raspundea. “Da.” Parea in permanenta torturat de intrebari care-si cautau degeaba raspunsul. Il cunosc eu oare cu-adevarat pe Cutare? Ce inseamna sa cunosti cu-adevarat pe cineva?… Odata m-am dus la toaleta si m-am oprit in fata unei chiuvete. In timp ce ma spalam pe maini, am auzit glasul lui Melesse. “Intotdeauna m-am intrebat… Cand e mai bine sa te speli? Inainte sau dupa?” Se apropiase de chiuvete, venind dinspre bateria de urinoare.
Portughezul Jose, pe care l-am avut coleg altundeva decat la Boeing, simtea tragismul existentei de contractor. “Nevasta-mea n-a lucrat niciodata si nici nu are in plan sa lucreze vreodata. Si mi-e necaz, pentru ca eu, in afara de faptul ca imi petrec viata in fata unui calculator, imi mai si stric sanatatea si-o sa mor repede. In timp ce ea, care nu face altceva decat sa se plimbe prin malluri, la cumparaturi, e sanatoasa tun si-o sa traiasca o suta de ani!” Ca sa-l linistesc, i-am spus: “Pai fa-ti o asigurare de viata, ca sa aiba bani de plimbat, dupa.” Jorge n-a zambit: “Am deja. Ce, crezi ca m-a lasat fara?”
Am intalnit si un marxist: romanul Grig, contractor la Boeing. La o masa de pranz, i-am povestit un articol de ziar, unul despre speranta medie de castig într-o viata, în Statele Unite, in functie de profesie. Concluziile articolului erau cam asa: Unul platit cu sase dolari pe ora, cu slujba instabila, scoate 350 de mii intr-o viata. Casierul de supermarket, platit cu opt dolari pe ora, poate spera la 600 de mii într-o viata. Profesorul de liceu, cu 40 de mii pe an, ajunge la 1.5 milioane. Inginerul, platit in medie cu 70 de mii pe an, poate sa atinga 2.5 milioane. Medicul bate la 3.5 milioane, iar dentistul cu clinica proprie, la 4.5 milioane. Grig s-a gandit putin, apoi mi-a spus: “Uite, vezi, asta ma deprima pe mine. Ideea ca jocul e dinainte stabilit. Stii exact ca nu poti sa depasesti o anumita limita. Ai vazut reclame la case de 3 milioane, in Long Island? Ai vazut. Eu mi-am dat seama, pe loc, ca tipul asta de case nu-mi va fi niciodata accesibil. Iar numerele astea o confirma.”
