Impusca-ma !

In ultima mea zi de lucru la Dallas, mi-am luat la revedere de la Chad, un proiectant contractor. Lucra acolo de vreo 4 ani.
– Noroc, Chad!
– Noroc si tie, Sorin!
– Sper sa ne mai vedem!
– Si eu sper! Cine stie, poate vom mai lucra candva impreuna!
– Asa-i! Industria asta-i o lume mica.
– Poate in zece ani mai vin pe-aici!
– Zece ani? Auzi? Daca te-ntorci peste zece ani si ma gasesti tot aici, fa-mi te rog un serviciu! Impusca-ma!
E o gluma specifica zonei. La Dallas, cand unul se supara rau pe-un altul si nu vrea sa mai aiba de-a face cu el, nu spune ca l-a trecut pe infam pe “black list” (lista neagra), ci pe “hit list” (lista celor de impuscat).
Pe drumul meu, lung de zece minute cu masina, de la motelul unde locuiam pana la sediul companiei, una dintre cladirile cele mai zdravene pe care mi se odihnea privirea era un Gun Club (un club de exersat trasul la tinta, cu arma).
Compania era situata in vecinatatea vechiului aeroport al orasului, Love Field Airport. Un nume surprinzator pentru cine stie ca acolo, pe 22 noiembrie 1963, a coborat JFK din aeronava prezidentiala, pentru ultima oara.
La poarta companiei, gentile erau verificate nu numai la iesire, ca-n alte parti, pentru a preveni furturile, ci si la intrare, pentru a preveni introducerea de arme. Unul dintre colegii de-atunci, Rick, cel plecat candva din statul New York, m-a asigurat ca douazeci la suta din angajati isi consumau o parte din pauza de pranz ca sa mearga pana la masinile lor, parcate in afara gardurilor companiei. Scopul plimbarii lor nu era mentinerea formei fizice, cum numai un naiv ca mine ar fi putut sa creada, ci verificatul armelor. Clic-clac! Doar cat sa se asigure ca sunt in stare de functionare.
Dand deoparte culoarea locala, gluma lui Chad reflecta o stare de spirit comuna angajatilor de oriunde. Aparent, nimeni nu-i multumit de situatia lui prezenta. De genul de activitate, de salariu, de perspectivele de avansare, de atitudinea sefului, ori a unora dintre colegi, de tipul de software de pe calculator, de gradul de uzura al fotoliului, de lipsa luminii naturale in sala de birouri etc. Fiecare spera sa scape naibii, mai devreme sau mai tarziu, din locul in care se afla.
***
Grig, un roman cu care am fost coleg la Boeing, mi-a i povestit o intamplare de la locul lui de munca anterior, pe cand era angajat “direct” la Toronto. Seful de colectiv avea convorbiri intre patru ochi cu fiecare om din echipa, ca sa le spuna ce marire de salariu le-a fost aprobata pentru anul care urma.
– Asta-i principala ta nemultumire? Ca nu-ti creste salariul cu mai mult de trei la suta?
– Da.
– Sunt putin surprins. Pot sa-ti spun ca esti singurul care vede lucrurile in acest fel. Daca fac un clasament al prioritatilor, asa cum rezulta din formularele completate de voi, pe primele locuri sunt obtinerea de instructaje si cresterea responsabilitatilor. Cresterea salariului este pe undeva mai la coada.
– Perfect! Atunci e usor pentru tine sa iei cate un procent de la fiecare si sa-mi dai mie zece la suta crestere de leafa. Cresterea totala de masa salariala va fi aceeasi!
Seful i-a apreciat logica, dar n-a marsat. Cand Boeingul a venit sa faca racolari la Toronto, Grig a fost printre primii care au raspuns la apel.