Liviu Ciocarlie – Batranete si moarte in mileniul

In aparenta, subiectul cartii lui Livius Ciocarlie face parte dintre cele pentru care s-ar zice ca exista o competenta universala. Toata lumea stie despre ce-i vorba. Pe de o parte, nu exista om care sa nu fi meditat, cu mijloacele reflexive si culturale de care dispune, macar o data la batranete si la moarte, iar pe de alta, concluziile, dupa mii de ani de cugetare, pe cai mai mult sau mai putin directe filozofice, artistice ori religioase se grupeaza in jurul unor alternative fundamental simple. Una conduce catre resemnare si acceptare, cealalta catre negarea mortii si continuarea vietii sub diferite forme.
Numai ca Livius Ciocarlie, in cartea sa, nu examineaza batranetea si moartea in general, ci numai felul in care constiinta sa asimileaza ori incearca sa asimileze aceste doua realitati inevitabile. Eseistul se fereste programatic sa fie moralist, el nu vrea sa transmita cu buna stiinta nicio pilda, nu are ambitia de a-i ghida pe altii pe un drum pe care el l-ar cunoaste mai bine: “Nu am o ideologie, o filozofie a mea. N-am inteles nimic, nu am ce sfaturi sa dau. Nu sunt /…/ un indrumator. Din carti, discursul moral il regret. Indignarile, le retrag”. Ceea ce-l indeamna sa scrie este, s-ar spune, un act experimental: “Scopul meu e sa observ batrinetea unui spirit sceptic. Aunuia care, in afara de moarte, nu asteapta nimic”. Asadar, un fel de detasare, de obiectivitate, de refuz al inflamarii.
Observarea aceasta nu va produce o insiruire de constatari triste, o etalare de simptome mai mult sau mai putin clinice, insotita de melancolia aferenta, ci o examinare de sine preocupata de a evita suficienta, autoiluzionarea si egolatria. Batrinetea nu este inca o realitate teribila. Batrinetea tarzie, cand totul iese de sub control, aceea este de temut: “Slava domnului pana acum nu ma tem. Ma tem mult mai mult de batranetea dusa prea departe”.
Cu asemenea premize, in care prevaleaza judecata cumpanita, cartea lui Livius Ciocarlie se citeste ca o imbinare de jurnale. Exista, mai intai, probabil ca un nucleu germinativ, un jurnal personal al micilor seisme cotidiene, al semnelor de imbatranire, al reactiilor celorlalti din jurul sau, al oboselii vitale si al aprehensiunilor. Diaristul simte ca i-a trecut timpul, refuza “sa se tina la zi”, isi doreste linistea, se simte izolat si strain cand se nimereste printre tineri, inregistreaza condescendenta abia sugerata a celorlalti, se fereste sa idealizeze “inteleciunea” batranetii si este nelinistit la gandul ca ar putea trai prea mult si ar infrunta destinul lui Cioran sau al lui Nietzsche. Din aceasta cauza, noteaza cu speranta orice dereglare a inimii, in ideea unei morti usoare si cand se intampla ca un examen medical sa se dovedeasca favorabil, rezultatul il nelinisteste: “inainte de a urca in tren, la Lucian Petrescu, vizita de rutina. Verdict: OK. Nici macar o extrasistola nu s-a gasit. Pai daca asa stau lucrurile, insemna ca n-am pe ce sa ma bazez. Pot sa traiesc si 80 de ani. Mi s-ar parea foarte imprudent”.
De asemenea, se invinovateste pentru lipsurile materiale ale familiei, se tulbura la gandul ca, dupa disparitia primului dintre ei, sotia lui sau el va cunoaste singuratatea, isi marturiseste un sentiment de impostor datorita unui “gol de cultura ordonata” din tinerete, isi inventariaza lapsusurile si se ingrijoreaza din cauza lor, isi judeca excesiv de sever cartile, constata ca, devenind intelept, sufletul i se “micsoreaza” si nu mai este atras de oamenii la care a tinut candva si conchide, intr-una din secventele finale ale cartii: “Daca ma intreb ce anume din viata e cel mai important pentru individ, raspund fara ezitare; sa nu traiasca prea mult”. Iar in apropierea punctului final al cartii se intreaba cu un fel de spaima, pe care si-a dominat-o tot timpul: “Abia acum va incepe traversarea desertului, dupa ce am terminat?”
Dar exista alaturi de jurnalul acesta si jurnalul de lectura, care se citeste ca o proiectie a eului in universul culturii. Jurnalul acesta, unde gasim note, citate, observatii, analize percutante si uneori paradoxale asupra unor texte luate din Biblie, Nietzsche, Cioran, Plotin, Andrei Plesu, Nadejda Mandelstam, Heidegger, Dostoievski, Kundera, Maxim Gorki, Pascal, Socrate, Gabriel Liiceanu, Levinas, Eugen Ionescu, Alain, Unamuno, Musil si multi altii ne sugereaza, pe urmele lui Odobescu, un “fals tratat ironic despre batranete si moarte”. Dar eruditia lui Livius Ciocarlie nu are nimic ostentativ, este fireasca, aidoma unui fruct rotund care se implineste pe indelete, iar eseistul, in dezvoltarile sale, este mult mai mult decat un ins fermecator “care bate campii cu gratie”. La drept vorbind, sub raportul tensiunii gandirii, l-am compara cu Unamuno, dar un Unamuno pentru care “sentimentul tragic al vietii” nu este legat de moarte, ci de ceea ce o precede, de drumurile pline de spaime, de suferinte sau uitare care duc spre ea.
Concomitent cu cele doua jurnale, strecurandu-se printre confesiuni si note de lectura, se desfasoara istoria discreta, alcatuita din secvente scurte, a “mamei B”. Iat-o in prima aparitie, dupa ce eseistul a intrat bine in materia subiectului sau. E deja o femeie foarte batrana, are 95 de ani, dar pare ferita de obsesiile sau cel putin de preocuparile ginerelui ei: “In fiecare dimineata, mama B. examineaza atent zatul din cafea. Vrea sa-si cunoasca viitorul. Ce va mai face, pe unde va mai umbla. Marea calatorie? Nici un pic”. Va reveni ulterior, din cand in cand, evocata ca o fantoma, senina, rigida, cu o sanatate neverosimil de buna, detasata de lume, rasfatata de fiica ei si cu mintea din ce in ce mai golita de amintiri. Va fi totusi un model de refuz pe cat de instinctiv, tot pe atat de eficace al mortii. Apoi brusc, totul in fiinta ei incepe sa se degradeze rapid si mama B paraseste casa, internata, probabil, intr-un spital de batrani ori un azil: “Ar trebui sa inchin cartea mamei B, spune spre sfarsit Livius Ciocarlie. Ea m-a determinat sa scriu”.
Batranete si moarte in mileniul trei se termina cu un citat din caietele lui Eugen Lovinescu. Citatul e banal, dar in contextul cartii este aluziv, de o ironie trista: “Zi splendida. Lucrez la roman, 18 p. capitolul cel mai miscator: moartea lui Ciocarlica. Incep povestea lui Cilibiu”. Citatul acesta incheie o carte, simplu spus, exceptionala.