Lungi plantatii de poezie

Pe adresa noastra de e-mail, intr-o zi, a sosit volumul unui poet din Romania, Darie Ducan. Nimic neobisnuit pana aici. Doar ca, citind referintele trimise, vedem ca are 18 ani si 5 volume publicate. In ultimii 4 ani. Si peste 40 de premii de tot felul. Desigur, asta nu ar fi suficient pentru a zice “iata un poet adevarat”; pana la urma, oricine poate publica orice in Romania de azi. Ceea ce ne determina sa va recomandam ultimul sau volum, Lungi plantatii de singular, este placerea pe care o declanseaza intalnirea cu o limba proaspata si jucausa, care isi schimba registrul cu iuteala cu care se schimba vremea primavara. Sa spunem ca, surprinzator, poezia tanarului se indreapta adeseori spre teme sociale: “Nimeni nu mai da mana cu nimeni, / Ne dam mainile doar – sa zicem – / Apasand aceleasi clante, deschizand aceleasi usi” (Prolog); “Oamenii cred ca totul e ura, ca la ei, / Ca-s geamlacuri de tragere cu pusca solzii la peste”; “Un pumn de pamant pe luna dac-ar fi / I s-ar da ingrasaminte toxice, ca sa respecte traditia” (Pamant si luna). Sau “E-atata tristete pe unde ma duc, /Cainii vagabonzi nu mai au atata / Putere cat sa-si articuleze latraturile / si latra prescurtat / Prin ploaia prescurtata / Pentru o lume atat de in graba / Ca nici n-are timp sa fie udata.”(Elegia cainilor) Meditatiile filozofice sunt prezente la tot pasul: “intre viata si moarte, am constatat, / E-atat de putin spatiu, ca / Nu e loc nici sa se umfle urma intepaturii de albina.”(Nocturna originara II); “Frunzele-au nervurile-n Braille, /Sa le simta caderea si nevazatorii” (Existentialism). Adeseori, imaginile curg in ritmul cadentat al unei interioritati care da pe dinafara de intensitatea trairilor: “Stau prizonier sub noapte ca focul sub caldare / si ma intreb ce picolita surda ne toarna vin pe masa / si nici macar n-aude ca iese din pahare?”(Urlet tiptil) O anumita pasiune pentru biologic se face simtita in multe poezii, ca si tendinta de factura romantico simbolista de a-l scruta in detaliu: “Craniul meu, stand in pamant, de la un timp va prinde / Spite si se va rostogoli cu o anvelopa / de umbra montata gemand” (Gemenii); “E-atat de trist orasul asta, incat in el / si corbii mor holtei. /Are ceata pinteni prin care anii sorb, / Marul muscat de Adam abia acum se oxideaza / La vazut femei. Planeta toata este pantecul unui corb” (Cleptomanul de sfere).
Sa nu credeti insa ca tanarului poet ii lipseste umorul: nici pe departe. Iata cateva dovezi: “Vierme, stai pe-o banca, fumeaza-o tigara, / Poate da Dumnezeu (in care nu cred) sa faci cancer / si sa nu ma rozi de tot, / Eu iti sap santuri de nu mai am hartie / si imi piere rabdarea ca un sapun cu care / Te freci peste tot.” (Inlesnirea viermelui). Sau “Am auzit ca pesimistilor le creste par mai mult! / Vreau un frizer care ne tunde de pareri de rau, / Sa-si ascuta briciul, s-aduca prosopul! / Vreau ca pe trei fire de par mai lungi / Sa-mi tunda varsta, iubirea si scopul.” (Frizerul nostalgic) Paradoxal, mai putin convingatoare ni s-au parut poeziile de iubire; daca e sa mai gasim cate ceva de reprosat ar fi lungimea (mai exact, prelungirea) unor poezii; anumite redundante. Nici titlurile nu sunt prea inspirate, uneori. De altfel, acesta pare rezultatul unei prea mari ambitii “cantitative” sau a unei nerabdari de a trece mai departe, de a trece la altceva. Cert este ca poezia lui Darie, daca nu schimba lumea, asa cum si-a propus autorul, o pune macar pe ganduri.