Schelete in dulap – Vladimir Tismaneanu in dialog

Schelete in dulap este a patra carte realizata prin colaborarea dintre Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaies, dupa Balul mascat (1996), Vecinii lui Kafka (1998) si Incet, spre Europa (2000). La data publicarii, in 2004, forma acestei colaborari era bine rodata si partenerii de dialog erau nu numai prieteni apropiati, cu multe experiente sociale si intelectuale comune, ci si protagonisti ai unor roluri diferite, bine stapanite si scrupulos respectate. In Schelete in dulap, Mircea Mihaies este personajul care incita si orienteaza discutia in jurul unor teme si subiecte din societatea romaneasca fata de care, ca unul ce locuieste in Romania, apare, de regula, mai bine informat, iar Vladimir Tismaneanu asigura abordarea temelor si subiectelor propuse cu aplombul, eruditia si credibilitatea unui specialist reputat, care traieste in Statele Unite. Sigur ca rolurile acestea nu sunt exclusive si nu rareori se intampla ca Mircea Mihaies sa iasa cu mult succes in lumea teoriilor politice contemporane si, drept raspuns, ca Vladimir Tismaneanu sa furnizeze discutiei informatii si observatii inedite, provenind din contactele sale personale, foarte consistente si variate, cu lumea romaneasca.
Cartea insumeaza dialogurile sustinute pe parcursul a zece zile care furnizeaza tot atatea capitole ale cartii despre ultima perioada de guvernare de patru ani a PSD, inceputa in anul 2000. Partenerii de dialog se gaseau in 2004 intr-un an electoral in care miscarile pe tabla de sah a politicii romanesti erau, cel putin unele dintre ele, cat se poate de neasteptate si de neverosimile. Raporturile de forte se fluidizau. PSD-ul aflat la putere parea inca dominant, dar era de fapt extrem de uzat; structurile lui continuau sa fie dependente, dupa patru ani de guvernare, de tandemul Iliescu Nastase, desi era vorba de un tandem relativ dezbinat. Aparusera la orizont lideri noi, dar perspectivele lor erau nesigure un Mircea Geoana la PSD si un Traian Basescu la PD. Neobositul si irecuperabilul Vadim Tudor continua sa faca tam-tamul de rigoare, iar Emil Constantinescu incerca, timid, sa reintre in politica. Alte personaje importante in perioada anterioara devenisera simpli figuranti, ca de exemplu Petre Roman.
Evocarea amanuntita a acestor patru ani de guvernare PSD se citeste cu un alt fel de interes in 2007 decat in anul aparitiei cartii. In 2004, cititorii compuneau din subiectele, digresiunile si bogatia de informatii, o sinteza care le servea drept cheie de intelegere pentru ceea ce se petrecea atunci in Romania. Perioada aceasta, analizata de doua minti patrunzatoare si bine echipate, putea sa ofere cititorului roman un instrument util in perspectiva alegerilor apropiate, de clarificare si consolidare a optiunilor politice. Pentru cititorul din anii urmatori, in schimb, cartea este interesanta fiindca ea permite identificarea punctului de ruptura intre ce-a fost si ce a urmat dupa aceea. Si de asemenea, dincolo de carte, masurarea drumului parcurs, evolutia societatii romanesti la toate nivelurile si in toate domeniile cu incepere din 2004, anul in care se incheie aceste convorbiri. Cartea este plina de portrete sugestive, realizate prin contributia ambilor parteneri, o mina de informatii pentru istoria culiselor politicii romanesti, un document extraordinar de pretios, alaturi de celelalte carti-dialoguri amintite mai sus, pentru cunoasterea jocurilor si elitelor politice de dupa 1989.
Anii 2000-2004 au fost punctati de evenimente extrem de importante pentru intreaga lume, care au avut urmari neasteptate si asupra societatii romanesti. Orientarea net proamericana a clasei politice, fireasca pe timpul guvernarii anterioare Conventiei Democratice, se va accentua sub guvernarea PSD-ului, dupa atacul terorist asupra Statelor Unite in septembrie 2001. Nu se poate vorbi, fireste, de o consecinta benefica in raport cu aceste evenimente atat de tragice, dar este un fapt, apreciaza cei doi analisti, ca demersurile Romaniei de integrare in structurile europene au fost facilitate de sprijinul marelui aliat american, care a apreciat receptivitatea si partenariatul romanilor in atingerea obiectivelor sale de combatere a terorismului si in campaniile desfasurate in Irak sau in Afganistan. Tot in aceasta perioada, incepind de prin 2002, discursul politic, supus presiunilor europene, a devenit din in ce mai preocupat de temele coruptiei. Combaterea acesteia este mai ales frazeologica si ea vine cu mai multa forta dinspre presedintie, dinspre Cotroceni. Se gaseste aici unul dintre punctele fierbinti, poate cel mai fierbinte al cartii. Vladimir Tismaneanu tocmai publicase, in acelasi an 2004, o carte de convorbiri cu Ion Iliescu, Marele soc. Cartea aceasta, perceputa ca exagerat de binevoitoare fata de presedintele in functie l-a pus pe Tismaneanu in fata a numeroase critici acerbe, venite de din directii diferite, inclusiv de la multi dintre prietenii sai de idei si ecourile ei ajung si in paginile ce relateaza dialogurile sale cu Mircea Mihaies. Imaginea lui Ion Iliescu apare intr-o lumina deseori favorabila cand este evocat de Vladimir Tismaneanu. Iliescu ar fi un lider charismatic, inteligent, abil, luminat, care citeste mult, obsedat sa nu semene in politica cu Ceausescu si care a evoluat constant dupa 1989. Este de asemenea un lider care ar putea avea un loc onorabil in istorie, aidoma guvernatorului George Wallace, politician segregationist care “s-a reinventat de-a lungul vietii politice, sfarsindu-si-o respectat ca o figura respectabila a establishment-ului politic american si sustinator al drepturilor civile”.
Bunavointa aceasta fara sa se transforme totusi in lauda obsecvioasa si fara sa treaca sub tacere si numeroase elemente negative se datoreaza poate faptului ca Vladimir Tismaneanu era dispus sa-i acorde lui Iliescu in 2004 creditul pe care implicit el il revendicase si-l obtinuse pentru sine. Fusese, pana la treizeci de ani, inainte de stabilirea in Statele Unite, un membru constiincios al nomenclaturii comuniste romanesti si semnatar al unor texte penibile, de totala obedienta. S-a reconvertit insa, spre onoarea sa, la anticomunism, aidoma persecutorului Saul la crestinism pe drumul Damascului si numeroasele carti anticomuniste scrise dupa aceea fac astazi autoritate in dezbaterile politologice de pretutindeni in lume.
Ajuns in 2006 presedinte al Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste in Romania si coautor al documentului de peste 500 de pagini ce condamna aceasta dictatura, Vladimir Tismaneanu se va fi convins ca fostul presedinte al tarii de numele caruia vor fi legate pentru totdeauna mineriadele din 1990 si 1992 era facut din alt aluat, cu alta faina decat a celor care se pot “reinventa”.
Convorbirile din 2004 se termina cu un fel de epilog, “trei luni mai tarziu”. Este momentul in care alegerile locale, incheiate de curand, contureaza o infrangere surpinzatoare a PSD-ului si cei doi prieteni isi intrerup dialogul in asteptarea urmatoarelor verdicte ale urnelor. Va fi anul noii aliante Dreptate si Adevar (DA) si al lui Traian Basescu…
Dar vom avea cu siguranta prilejul sa citim intr-un an sau doi alte “dialoguri” ale lui Vladimir Tismaneanu cu Mircea Mihaies despre perioada aceasta, inceputa in 2004…