Un s&#259pun metaforic

Romanul acesta, distins in 1993 cu premiul Uniunii Scriitorilor, este o carte pe care un cititor dornic de actiune, personaje puternice si constructie romanesca riguroasa ar putea s-o considere lipsita de interes. Actiunea lui este redusa la minimum, personajele, desi unele dintre ele foarte pregnante, nu au roluri importante, sunt doar figuranti pitoresti, de fundal, iar constructia este, daca ne putem ingadui un calificativ oximoronic, fluida. E o carte fara preocupare de organizare, gradare, acumulare, contopire a nucleelor epice.
Dar nu este vorba totusi de stangacie literara. De fapt, cartea Norei Iuga este redevabila inclinatiei poetice a autoarei, poeta remarcabila dintr-o generatie scriitoriceasca din care fac parte si Ana Blandiana, Gabriela Melinescu sau Constanta Buzea. Pornirea de a scrie in ritmul inspiratiei, in voia asociatiilor libere, necenzurate, nedisciplinate de servitutile unui subiect complex si urmarit cu consecventa poate avea rateurile sale cand autoarea exagereaza in dicteuri poetizante, incercand sa depaseasca blocajul in fata colii albe-, dar altminteri favorizeaza spontaneitatea, autenticitatea si naturaletea.
Astfel incat, in timpul lecturii, dispozitia cititorului se poate schimba. Nemultumirii ca nu se intalneste cu o naratiune bine articulata, care ar trebui sa se dezvolte si sa se amplifice de la o pagina la alta, ii face loc surpriza placuta de a fi condus cu dezinvoltura, fara nici un avertisment, de la un subiect la altul, de la o tema la alta, prin registre de scriitura diferite, a caror tonalitate nu este tulburata de nicio nota falsa. Cititorul va strabate astfel pagini de jurnal, dominate de melancolie si autoironie, al caror interes provine din sensibilitate, din reflectii uneori amare despre batranete si moarte, din evocarea copilariei si a tineretii, din nararea cosmarelor nocturne, din descrierea mediilor literare frecventate si, dincolo de toate acestea, mai ales din reinvierea vietii cotidiene minabile din vremea “epocii de aur”. Vin apoi intermezzourile epice, cu povestea unui cuplu dizarmonic doamna E. si domnul D. inconjurat de o fauna artistica si libertina in care prevalente sunt dialogurile savuroase si monologurile interioare, in vechea si buna descendenta joyceana. Urmeaza, in sfarsit, paginile unde autoarea revine la uneltele sale de poeta, cu viziuni onirice, cu performante stilistice care se inlantuie si care devin intrucatva fastidioase din pricina acumularii. Nu trebuie uitate reflexele “postmoderniste” in pagini de “metaliteratura”, unde autoarea isi deplange sterilitatea si lipsa de imaginatie epica ori isi comenteaza autocritic textul. Paginile de felul acesta puteau lipsi, ele sunt inutile cum inutile ar fi, de exemplu, marturiile unui medic care ar incerca sa capteze bunavointa bolnavului expunandu-i detaliat indoielile sale referitoare la propria-i valoare profesionala.
Dar trecand peste asemenea concesii facute modei literare a momentului, sa ne intoarcem la punctul initial al acestui parcurs deloc plictisitor, si anume, la fereastra din apartamentul locuit de autoare: “imi place uneori sa dau la o parte perdelele si sa privesc patratul de oras perfect delimitat de marginile ferestrei inchise. Prima senzatie este invariabil aceeasi: un ecran de televizor pe care apar siluetele blocurilor dintr-un cartier muncitoresc”.
Punctul acesta este un punct nu de plecare, ci de contemplare, cum va fi tot romanul in care nimeni si nimic nu se misca decat in spatiul restrans al apartamentului. Totul se petrece si se dezvolta in imaginarul personajului narator o poeta varstnica, tulburata de semnele imbatranirii. Imbatranirea este traita in cuplu si Nora Iuga scrie pagini de o luciditate trista despre degradarea relatiilor dintre oameni dupa o anumita varsta. In cartea ei, totul se reduce, odata cu senectutea, la un ritual minabil si cotidian de dialoguri terne, la indiferenta, resemnare, la izolare in propria-i interioritate. Cate o “doamna Oprisan”, vitala, puternica, barfitoare si vulgara, apare intermitent sa zguduie fiinta fragila si carturareasca a naratoarei. “Doamna Oprisan” este unul dintre personajele cele mai simpatice ale cartii prin naturaletea si grobianismul ei, prin jovialitatea ei agramata, care fac din ea, mutatis mutandis, un fel de Mitica feminin din vremea noastra. Iat-o venind in vizita ca sa anunte o dezinsectie. Autoarea, gazda, intrerupta din meditatiile ei asupra vietii barbatului de langa ea, o intreaba daca vrea o cafea: “Mai e vorba? Sa-mi trag si io sufletul ca m-a omorit scarile astea.Umblu de azidimineata pa la toate usile sa le zic sa stea maine acasa. Auzi dumneata, pai cum sa nu ne umple gandacii daca sta cu gunoiu la capu patului. Ce vazui la betivul ala de Trusca, sa-mi vie rau, nu alta. Ii sta gramada de coji de cartofi in mijlocu vestibulului si pa masa ierea numa cratiti murdare, coji de paine si mucuri de tigari”.
Doamna Oprisan este un personaj emblematic pentru realitatea din roman. Un “om nou”, produs al vremurilor comuniste, aidoma realitatii, tot “noua” de dincolo de fereastra. Caci ceea ce se vede de la fereastra, in afara blocurilor de locuinte muncitoresti, este o imbulzeala sordida de masini, pubele din care se varsa gunoiul si apoi pisici, caini, iarba arsa, carute cu covilitire “cu sticle si borcane goale”, salcami chirciti, o vegetatie saraca peste care se depune incet praful de ciment de la o betoniera dintre blocuri. Betoniera devine, duminicile si in zilele de sarbatoare, un fel de “biserica” sau, altfel spus, un centru social cu, peste drum, un bufet, Alba, unde se desfasoara nunti cu personaje grotesti.
Este in totul un peisaj marcat de primitivism si saracie, dar de o saracie care nu vine din absenta lucrurilor, ci din pierderea statutului de obiecte si de transformarea lor in gunoaie de care nimeni, totusi, nu se debaraseaza.
Pasivitatea aceasta este un indice al resemnarii si, prin ea, Nora Iuga sugereaza foarte pregnant imaginea unei delasari colective obscure si apasatoare din care se evadeaza haotic si intamplator, prin false si ridicole petreceri.
Un obiect netrebuincios, devenit gunoi, este si sapunul despre care autoarea ne povesteste la inceputul cartii ca l-a cumparat fara niciun scop, ca in transa, intentia ei initiala fiind sa cumpere un pachet de unt. Sapunul acesta, care i se topeste in buzunar aidoma sapunului lui Leopold Bloom din Ulisse al lui Joyce, a dat titlul metaforic al romanului.
Vom intelege sensul titlului abia la lectura ultimelor doua pagini, cand bucata de sapun va ajunge in mana unui copil infometat. Copilul va incerca sa o manance crezand ca e ceva comestibil si o va arunca apoi cu un racnet de repulsie: “/…/ incepu s-o calce in picioare. Aluneca si cazu. Se zbatea in praf, zguduit de convulsii. Nu mai suportam sa-l privesc. L-am lasat acolo si-am plecat. Ma clatinam pe picioare, urechile imi vajaiau, vorbeam singura . Sapunul… nu stie ce sa faca cu el. Nu stie ce sa faca cu el!”
Sunt ultimele cuvinte ale cartii. Nu devenise oare viata normala, in acea perioada de anormalitate totala evocata de Nora Iuga, un asemenea sapun al lui Leopold Bloom, a carui valoare doar putini mai stiau s-o pretuiasca?