Decese misterioase

Unul dintre purtatorii de sutana care a murit in conditii neelucidate a fost Ste­fan Marcu, nascut la 28 noiembrie 1906, in localitatea Poiana, din judetul Vrancea. Dupa ce a absolvit Seminarul din Roman, in 1928 s-a inscris la Facultatea de Teo­logie din Chisinau, unde si-a luat licenta. A revenit pe meleagurile natale si s-a an­gajat profesor de religie la Focsani. La 11 ianuarie 1931 s-a casatorit cu Elena Chi­fulescu, care ii va darui trei copii. Nas de cununie a fost Corneliu Zelea Codreanu, liderul Miscarii Legionare. Hirotonit preot la parohia Nistoresti, Stefan Marcu se va angrena in curentele politice ale vremii. Mai intai a fost promovat ca sef legionar de plasa, apoi seful Miscarii pe intregul judet.

In aprilie 1948 a fost contactat de doi tineri din miscarea de rezistenta anticomunista din Muntii Vrancei, pentru co­lectarea de la enoriasi a unor alimente si haine deosebit de necesare in munti. Intrat in vizorul organelor comuniste, la 17 iulie 1948, parintele Marcu devine fugar si se refugiaza la insurgenti. La una din cobo­rari, pentru a aduna ajutoarele promise de credinciosi, a fost arestat in seara zilei de 25 aprilie 1949, prin tradarea unui apropiat, pe care il invatase de nenumarate ori sa nu-si vanda aproapele, precum a facut Iuda. Cu acea ocazie, au mai fost arestate fiica cea mare, Gabriela, si sotia, Elena. Principala acuzatie care i s-a adus a fost aceea ca a gazduit la Nistoresti, timp de trei zile, doi legionari fugari.

Tribunalul Militar Galati, prin Sen­tinta 663, din 14 august 1950, l-a condamnat la 15 ani munca silnica si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, pentru favorizarea in­fractorului si omisiune de denunt. In continuare, a cunoscut teroarea din infernul concentrationar, ce era oferita din belsug in inchisorile Galati, Jilava, Aiud si in co­lo­niile de munca fortata de la Valea Nea­gra, Peninsula si Poarta Alba. La 21 apri­lie 1964, a fost eliberat, fiind supravegheat in continuare. La inceput, a slujit la parohia Maluri, apoi la diferite biserici din Focsani. In seara zilei de 28 septembrie 1989 a fost lovit mortal pe o trecere de pietoni, in timp ce incerca sa traverseze bulevardul central al urbei. Coincidenta sau nu, cel de la vo­lan lucra in structurile Securi­tatii. Dosarul s-a inchis, fara vinovati. In timp ce era in detentie, delatorul cu nume conspirativ Iscru informa Securitatea ca sotia parin­telui traieste greu. A cautat sa-si ia serviciu, dar a fost refuzata la oficiul de plasare. Copiii au ramas pe drumuri.

Un alt deces invaluit in enigme a a­vut loc la sfarsitul unei calatorii, victima fiind mitropolitul Sebastian Rusan, nascut la 22 septembrie 1884, in localitatea Se­ca­sel din judetul Tarnava Mica, actualmente in judetul Alba. Dupa absolvirea Liceului din Blaj, s-a inscris la Institutul Teologic din Sibiu. In 1907 se casatoreste si va avea opt copii. A fost hirotonit preot la parohia Craciunesti, din judetul Hunedoara. De la inceput a luat masuri ca, in locul minusculei biserici din lemn, sa fie ridicat un templu de inchi­na­ciune mare, incapator, din caramida, lu­crare fi­na­lizata in anul 1912. In timpul razbo­iu­lui, a fost mobilizat ca preot militar in Ar­ma­ta Imperiala si trimis pe front in Italia.

Dupa razboi, a fost promovat ca pa­roh in orasul Vulcan, Hunedoara. Si aici a organizat activitatea bisericeasca, coordo­nand lucrarile de constructie a unei ca­te­dra­le, care a fost sfintita la 12 decembrie 1921. Trei ani mai tarziu a dat in folosinta prima scoala romaneasca. In anii urmatori si-a desfa­surat activitatea la Hateg si Ocna Sibiului, unde i-a murit sotia. In 1933 a fost numit paroh la Odorhei, unde a pus piatra de temelie a viitoarei catedrale. In paralel, a fost profesor de religie la Liceul de Baieti St. O. Iosif, primul liceu roma­nesc din lo­calitate. Pentru activitatea sa laborioasa, mitropolitul Ardealului, Nico­lae Balan, i-a conferit braul rosu. In aprilie 1945, parin­tele Rusan a fost numit protopop la Satu Mare, unde a reparat biserica distrusa de razboi, dupa care a condus un camin de orfani.

La 1 noiembrie 1946 a primit insar­cinarea sa conduca, provizoriu, Episcopia Maramuresului, un an mai tarziu fiind a­les episcop. Dupa ce a intervenit la Petru Groza pentru ridicarea unei catedrale epis­copale la Sighet, ierarhul Rusan a in­ceput sa aiba neintelegeri cu vicarul An­drei Coman, in procesul consolidarii bi­sericii strabune si a bunei intelegeri cu preotimea care a parasit catolicismul in favoarea ortodoxiei. Toate aceste reali­zari reprezentau o carte de vizita bogata. In urma reorganizarii episcopiilor, la 25 martie 1950 Sebastian Rusan este instalat mi­tropolit al Moldovei, cu sediul la Iasi. Incepand cu luna octombrie a inceput sa fie vizitat de inaltii ierarhi de la Moscova si Sofia.

In calitatea pe care o avea, a sfintit mai multe biserici, la Harlau, Boureni, Moldovita, Bogdanesti si Iasi. A incercat sa imbunatateasca metodele de predare in invatamantul teologic si extinderea atelie­relor mestesugaresti in manastiri. A ajutat cu fonduri lucrarile de reparatii si restaurarea unor picturi, la diferite biserici si ca­tedrale din zona pe care o pastorea. La 17 august 1951, Securitatea i-a deschis mi­tro­politului Rusan dosar de urmarire, pentru manifestari dusmanoase impotriva re­gimului comunist din RPR si la adresa URSS. Faptul ca avea o atitudine ostila colectivizarii agriculturii a sifonat profund organele de partid. Vazand cate abuzuri fac autoritatile comuniste, la Conferinta preotilor care a avut loc la 21 iunie 1954 a rostit o fraza sinucigasa: “Noi avem ideologia noastra. Guvernul comunist isi are socotelile lui. Preotii sa fie alaturi de po­porul roman, sa-l inteleaga, sa-l ajute. Sa nu faceti din altarele voastre o tabara politica.”

Pe de alta parte, informatorii cu nu­me conspirative Bica si Faur au precizat in scris ca mitropolitul Sebastian Rusan a afirmat in timpul unei predici ca este contra oranduirii sociale: “Cu riscul de a nu mai fi mitropolit, doresc schimbarea re­gimului. Anul acesta vine sfarsitul comunismului de pe tot pamantul. Ei sunt dus­manii bisericii, le-a sosit timpul cand se vor duce in iad cu totii.” Ceva mai tarziu, s-a constatat ca nu au plecat comunistii, ci din contra, a plecat mitropolitul la cer. La 18 martie 1956, ierarhul a participat la Si­biu la instalarea mitropolitului Justin Moi­sescu. In vagonul de intoarcere la Iasi, Gheorghe Pascu, secretarul mitropolitului Rusan, a observat ca in paharul prelatului vinul avea alta culoare. Ajunsa la Iasi, victima a zacut la pat trei zile. Starea sana­tatii sale era urmarita atent de informato­rii cu nume conspirative Ioan, Moldo­vea­nu si Varia. Transportat la Bucuresti, pe fondul unor halucinatii de pierdere a me­moriei si a paraliziei membrelor, Sebastian Rusan a murit in ziua de 15 septembrie 1956. Fiica sa, Aurora Cratosin, a spus, cu mult curaj, ca moartea tatalui sau nu a fost naturala. Adevarul a fost luat in mormant.

Un alt deces aflat sub semnul intre­barii a fost cel al preotului Gheorghe Dragomirescu, nascut la 24 ianuarie 1915, in localitatea Blajani, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Seminarului Teo­logic din Buzau, a urmat cursurile Facul­tatii de Teologie din Cernauti. La 12 no­iembrie 1940 a fost hirotonit preot, dupa care a profesat la parohia comunei Mara­cineni. Dupa o scurta perioada petrecuta la manastirea Barbu, la 4 februarie 1946, preotul Dragomirescu s-a transferat la pa­rohia Lopatari. Inca din 1940, a fost atras de Miscarea Legionara, care se opunea ferm ateismului bolsevic, si pe care o ve­dea ca pe o scoala a sufletului pentru a forma buni crestini. Oamenii trebuie sa fie drepti, cinstiti si de onoare. Sa-i res­pecte pe functionarii satului si statului. Prin toate actiunile sale, a avut un rol important in rezolvarea nevoilor enoria­silor. A infi­in­tat cantine scolare la trei scoli. A apro­­vizionat satul cu porumb, in acel an fiind o seceta cumplita in Moldo­va. Nu a participat la rebeliunea legionara din ianuarie 1941, fiind achitat de Curtea Martiala.

Dupa instaurarea regimului comunist a inceput a devaratul sau calvar. Prima a­cuzatie a fost aceea ca ii ajuta cu alimente si haine pe legionarii fugiti in munti, con­dusi de medicul Corneliu Sercaianu si a­vo­catul Nicolae Paun. In acest sens i s-a organizat un flagrant, la 18 februarie 1949, moment cand a fost arestat de Se­cu­­ritate si anchetat prin metodele specifi­ce vremii. Tribunalul Militar Brasov, prin Sentinta numarul 63, din 6 februarie 1950, l-a condamnat la un an de inchi­soa­re, din lipsa de probe clare.

Revenit la parohie, Ministerul Cul­telor a refuzat sa-l salarizeze, pe motiv ca avea cazier politic. Dupa multe interven­tii, a fost repus in drepturi abia la 15 decembrie 1953. Sase ani mai tarziu, a fost din nou arestat de Securitate, la 19 august 1959, pentru inviniuirea de crima de unel­tire contra ordinei sociale. Infor­matorul cu nume conspirativ Iorgu a precizat ca preotul Dragomirescu a raspandit printre credinciosi discutii cu caracter dus­manos contra regimului din RPR. Toto­data, im­pre­una cu alti doi preoti, in­ten­tioneaza sa in­fiinteze o organizatie subversiva de lupta contra oranduirii de stat.

O alta acuzatie adusa de Securitate pe baza notelor informative scrise de de­latorii din jurul sau a fost aceea ca ascul­ta posturile de radio straine, comentand evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956, pe un ton ostil la adresa URSS. Toate aceste invinuiri, parintele Dragomirescu nu le-a recunoscut, afir­mand ca se stia urmarit si nu putea face astfel de greseli. In urma cumplitelor ba­tai primite in anchetele din sediul Secu­ri­tatii din Buzau, in noaptea de 27/28 au­gust 1959 a survenit decesul celui ce nu dorea sa recunoasca ce i se impunea.

In Ordonanta de incetare a procesului penal din 31 august s-a precizat ca inculpatul Gheorghe Dragomirescu s-a sinucis prin strangulare, in timpul anche­tei, ca si cand in sediile Securitatii victi­mele incatusate faceau ce doreau ele. La interventia scrisa a organelor bisericesti de a afla care este situatia preotului an­chetat, Tribunalul Militar Ploiesti a dat un raspuns cu totul fals, precizand ca inculpatul a fost judecat si, prin Sentinta nu­marul 990, din 7 octombrie 1959, a fost condamnat la 9 ani de inchisoare. Deci mortul a fost condamnat cu multa manie proletara. Cum era si firesc, nimeni nu a mai cautat sa verifice daca cel judecat se afla, viu sau mort, la una din inchisorile destinate detinutilor politici.

Multi ani la rand, familia si autori­tatile bisericesti l-au asteptat inutil sa re­vina acasa, dupa august 1964, cand s-a decretat amnistia generala a tuturor deti­nu­­tilor de constiinta. Unde a fost ingro­pat, nu stiu decat cei care i-au luat viata. Cine si cum a fost omorat reprezinta un secret luat de victima in mormant.

Asa cum spuneam cu alta ocazie, co­mu­nismul a fost acuzat oficial, ca sistem criminal si nelegitim. Numai declarativ si electoral. Temnicerii acelor timpuri isi incaseaza mai departe pensiile fabuloase, sunt ingropati in acorduri de fanfara, cu garda militara. Intrebati de ziaristi despre acele crime, au afirmat de fiecare data ca si-au facut datoria, respectand legile vremurilor acelora, fara sa omoare pe nimeni.