Regizorul filmelor Ochi de urs si Morometii ne-a fost oaspete la Montréal, ca invitat al Festivalului de Film Romanesc EUROfEST. Alaturi de Piata Universitatii si Stare de fapt, in cadrul Festivalului a fost prezentat si ultimul sau film, Week-end cu mama. Este vorba de povestea unei mame care revine din Spania dupa 15 de absenta si incearca sa reia relatia cu fiica ei, ramasa in Romania.
Rep: Intre Stare de fapt (1996) si Week-end cu mama (2009) s-au scurs 13 ani in care n-ati mai facut filme. De ce aceasta lunga pauza?
Stere Gulea: La inceput, pauza s-a datorat evolutiei profesionale: mai intai am devenit directorul general al TVR, apoi am fost directorul Centrului National al Cinematografiei. Pe tot restul perioadei, am avut oferte de scenarii, dar care se situau in aceeasi zona ca penultimul meu film, Stare de fapt. Facusem deja doua filme legate de evenimentele din ‘89 (cu tot cu Vulpe vanator, in 1993 – dupa un scenariu de Herta Müller si Harry Merkle, n.n.), nu voiam sa mai fac filme politice. In ‘98 am avut un prim proiect de scenariu scris cu Cristi Mungiu la Week-end cu mama, dar nu eram prea hotarat in privinta lui si impasul s-a prelungit, nicio poveste de film nu-mi placea. Pana cand, in 2006, m-am decis sa-l reiau, si pentru ca simteam ca timpul trecea si trebuia sa fac ceva.
Rep: In “Week-end cu mama” ati abordat o problema sociala acuta. Cum vedeti, de fapt, societatea romaneasca acum, la 20 de ani dupa caderea dictaturii?
S. G.: Cred ca de-abia acum, dupa 20 ani, avem distanta necesara ca sa ne dam seama ca nu e suficient sa spui “Vrem capitalism!” Asa cum arata el la noi in tara, nu este prea atragator. E flagranta discrepanta dintre o mana de oameni care s-au imbogatit fabulos, cu metode neortodoxe si marea masa care traieste de azi pe maine, unii fiind nevoiti sa-si caute de lucru in alta parte sau sa emigreze, ceea ce nu este tocmai vesel. Eu cred ca e interesant acum de vazut ce subiecte sunt importante pentru societatea romaneasca si daca se pot face povesti in jurul lor. Asa s-a intamplat cu “Week-end cu mama”, in care mi-am pus intrebarea ce se intampla cu copiii celor plecati la munca in strainatate, un fenomen amplu in momentul asta.
Rep: Si care ar fi proiectul urmator?
S. G.: Tema la care lucrez acum este cea a nostalgicilor erei comuniste, dupa un roman al scriitorului iesean Dan Lungu, “Sunt o baba comunista”. Oamenii astia sunt in numar destul de mare, mai ales in orasele mici, mono-industriale. E o pro-blema delicata, pentru ca trebuie sa le intelegi problemele, deceptia si nemultumirea. In acelasi timp, nu le poti da dreptate, cursul istoriei este ineluctabil, un sistem politic a fost inlocuit cu altul, de care noi ne consideram trup si suflet atasati in ‘89, fara sa stim precis ce aduce si ce implicatii are. Filmul nu va condamna pe nimeni, ci va infatisa niste oameni nedreptatiti pana la urma, care au de fapt nostalgia propriei vieti. Trebuie sa facem efortul sa intelegem de ce spun ei ca inainte era mai bine. Dintr-un anumit punct de vedere, al aspiratiilor lor, asa se vede situatia: majoritatea veneau de la tara, aveau o slujba, un apartament si o Dacie, un ideal pentru ei, care brusc a fost infirmat. Fiecare personaj va avea sansa sa se exprime, nu vreau sa-i ridiculizez. Lucrez la scenariu impreuna cu Vera Ion si as vrea sa o pot avea pe Luminita Gheorghiu in distributie, daca si producatorul este de acord.
Rep: Ce credeti despre “noul val” al regizorilor romani care s-au afirmat in ultimii ani?
S. G.: Avantajul si dezavantajul este ca unii dintre ei mi-au fost studenti – cum e cazul lui Cristi Mungiu, pe care il stiu destul de bine si-l consider un regizor important, un bun profesionist, talentat si cu picioarele pe pamant. Ar mai fi Cristi Puiu, care a fost coleg cu fiica-mea la Tonitza si pe care il cunosc, desi a studiat film in Elvetia. Am fost intr-o oarecare masura nasul primului sau film, “Marfa si banii”, pentru ca l-am promovat. L-am citit, mi-a placut, mi s-a parut ceva nou si interesant si am pledat pentru el. Si Corneliu Porumboiu este un baiat extrem de talentat. Mai sunt si altii, dar consider ca, pana acum, acestia trei s-au exprimat cel mai bine. Oricum, e vorba de o generatie care a adus ceva nou in cinematografia romaneasca, despre care se vorbeste mai mult acum, datorita lor. Sper sa continue si dincolo de surpriza unei noi aparitii, sa devina cineasti importanti.
