Manifeste care urmau sa “schimbe” lumea

In noaptea de 19 spre 20 octombrie 1989, am confectionat afise-manifest impotriva regimului comunist, pe care le-am lipit in mai multe locuri publice din orasul Lupeni, din Valea Jiului. In total, au fost 9 afise, pe care am scris sloganuri anti-comuniste, anti-Ceausescu, dar si anti-Securitate, de genul Jos Ceausescu!, Jos Securita­tea! sau Jos comunismul! De asemenea, adresam indemnuri la revolta pentru a ne castiga libertatea: Sa iesim in strada, sa ne castigam dreptul la viata, la libertate!, Sa urmam exemplul poporului polonez!, Traiasca Doina Cornea! etc. Cele mai multe dintre afise erau semnate cu formula Sindicatul “Libertatea”, ceea ce, in ochii Securitatii, a complicat si mai mult lucrurile.

Inainte de a relata derularea evenimentelor generate de gestul meu, as vrea sa lamuresc un lucru. Chiar daca am facut manifeste impotriva regimului, chiar daca ulte­rior am fost arestat si acuzat de “propaganda si actiuni im­potriva regimului socialist”, chiar daca, la eliberarea din inchisoa­re, pe 22 decembrie 1989, am participat efectiv la evenimentele de la fostul Comitet Central al PCR din Bucuresti, nu ma consider un dizident anticomunist si nici un revo­lutionar. Nu m-am inscris in Asociatia Fosti­lor De­tinuti Politici din Romania si nici nu am cerut certificat de revo­lutionar, chiar daca fosti colegi de detentie au facut-o.

Am considerat si consider in continuare ca aceia care au iesit in strada in decembrie 1989 nu au facut-o pentru a obtine mai tarziu recunostinta publica sau privilegii de la statul roman. Am, de altfel, convingerea ca foarte multi dintre “revolutionarii cu diploma” nici macar nu au iesit in strada in primele zile ale Revolutiei. Ori­cum, pentru a fi considerat dizident anticomunist ar fi trebuit, cred eu, sa faci mult mai mult decat niste manifeste si doua luni de inchisoare.

Judecat la rece, gestul meu a fost o rabufnire necu­ge­tata impotriva unui regim opresiv pe care nu-l mai pu­team suporta. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu regret nimic din ce am facut si nu ma dezic de faptele mele. Vreau doar sa fiu cinstit cu mine insumi si sa nu incerc sa trec drept ceea ce nu am fost, fiindca sunt constient ca, oricat de multe manifeste as fi facut eu, nu as fi reusit sa misc nici macar un fir de par de pe capul lui Nicolae Ceausescu. Sunt bu­cu­ros ca am avut ocazia de a cunoaste si cealalta fata a regimului comunist: inchisoa­rea, anche­tele. Dar asta pentru ca am avut sansa ca totul sa se termi­ne cu happy-end. Ceea ce nu s-ar fi intamplat daca Ceausescu n-ar fi cedat puterea atat de usor pe 22 decembrie 1989.

Am trecut, in acele zile de decembrie 1989, la cativa milimetri de moarte. O ultima zvacnire a lui Nicolae Ceausescu si o tentativa de reprimare sangeroasa a revol­tei bucurestenilor, chiar daca nu ar fi avut sorti de izban­da pana la final, ar fi insemnat, aproape sigur, impusca­rea celor care, in acele zile, se aflau inchisi in celulele Securitatii.

Securitatea romana nu a fost dezmembrata pe 22 decembrie 1989, asa cum s-a spus, fiindca noi am fost eli­berati de exact aceiasi gardieni care ne pazisera timp de doua luni, iar securistul care se ocupa de dosarul meu, capitanul Jurubita Gheorghe, era inca in functie pe 10 ia­nuarie 1990, data la care tot el a dispus incetarea urmaririi penale in dosarul meu. Asadar, desi am fost eli­berat din arest pe data de 22 decembrie 1989, ordonanta de scoatere de sub urmarire penala n-a fost facuta decat pe 10 ianuarie 1990. Oficial, cel putin, am fost cercetat penal pentru actiuni indreptate impotriva regimului comunist – care se presupune ca a cazut in 22 decembrie 1989 – timp de inca 20 de zile dupa terminarea lui. Dar si mai interesant este faptul ca ofiterul de Securitate Jurubita Gheorghe avea gradul de capitan inainte de izbucnirea Revolutiei, iar la data semnarii ordonantei de incetare a urmaririi penale avea gradul de maior. Cine l-a avansat in grad, cand si pentru ce?

Actiunea din noaptea de 19/20 octombrie 1989 a fost gandita cu 2-3 luni inainte, din momentul in care am aflat vestea esecului la examenul de admitere la Facul­ta­tea de Litere. Actiunea mea a fost oarecum prefatata de un afis pe care-l facusem cu un an inainte, prin septembrie 1988, in care scrisesem lozinci impotriva regimului, dar pe care nu avusesem curajul sa-l expun intr-un loc public.

Pe de o parte, esecul de la admiterea in facultate a can­tarit enorm in luarea deciziei mele. A fost apoi gandul de a renunta la tot si de a fugi din tara. Si, fara indoiala, dezgustul fata de mizeria in care traiam si ne compla­ceam zi de zi, fata de cozile interminabile pe care trebuia sa le facem pentru cele mai banale produse, de stricta necesitate, fata de frigul din case si din locurile publice – ca vorbim aici de scoli, de cinematografe, de autobuze sau de trenuri. Cine a trait ultimii ani ai regimului comunist intelege foarte bine ceea ce vreau sa spun.

Imi amintesc de nenuma­ra­tele ocazii in care stateam la coa­da, la Alimentara, ca sa-mi iau ratia lunara de ulei (1 litru), de zahar (o jumatate de kg) sau de oua (5 bucati), iar “marfa” se termina cu 2-3 persoane in fata mea. Ma cuprindea o frustrare vecina cu nebunia si plecam strangand din dinti sau injurand in barba, spunandu-mi ca trebuie sa facem ceva. Ma saturasem sa mananc cartofi prajiti – in ulei sau, cel mai adesea, in untura, care se mai gasea inca la liber la chioscul de la mina -, ma saturasem sa ma uit ca prostul la un televizor pe care se derulau emisiuni in limba sarba – din care nu intelegeam nicio iota -, in timp ce pe programul romanesc aveam parte doar de chipurile si reali­zarile “iubitilor mari conducatori”. De calatorit in strainatate nici nu putea fi vorba.

Pe acest fundal de existenta terna, lipsita de cele mai marunte bucurii, dar plina de frustrari majore, agravate de esecurile la examenele pentru facultate, am luat decizia de a trece la actiune. Sa fug din tara pur si simplu nu era destul. Vedeam fuga din tara mai degraba ca pe o lasitate, ca pe o rezolvare egoista a problemelor perso­nale. Nu voiam sa plec pur si simplu, fara sa incerc sa arunc macar o piatra. Nu mi-as fi iertat-o niciodata si, oricum, nu se potrivea cu felul meu de a fi. Lasitatea nu este unul din defectele mele. Sau, in orice caz, la acea varsta nu era.

Eram, intr-un fel, personajul ideal pentru a face un gest de curaj si de nebunie in acelasi timp. Eram, daca vreti, “revolutionarul” ideal. Traiam de mai multi ani departe de familie, acumulasem o multime de frustrari de tot felul, de la lipsurile din viata de zi cu zi la ratarile de la facultate sau la imposibilitatea de a avea vesti de la fra­tele meu fugit de cativa ani din tara, iar comporta­men­tul meu nu mai era cel al unui om rational.

Dar mai era ceva. Multi dintre romanii care au trait vremurile comuniste ar fi vrut sa faca gesturi de protest fata de regim daca nu ar fi avut ceva de aparat sau de pro­tejat: o slujba, o familie, copii sau parinti. De foarte multe ori in viata actionam nu atat prin prisma a ceea ce ar putea sa ni se intample noua, ci mai ales a ceea ce ar pu­tea sa li se intample celor dragi. Ca sa actionezi diferit, trebuia sa fii nebun, disperat sau sa n-ai nimic de pierdut.

Am facut un gest “nebunesc” fara sa fiu nebun. Am strigat, in plina noapte comunista, LIBERTATE si eram “pregatit”, intr-un fel, sa suport consecintele strigatului meu de disperare. Oricat de nebunesc si lipsit de logica ar parea astazi, in mintea mea exista o speranta ca ceva s-ar putea intampla, ca scanteia pe care aveam s-o produc ar pu­tea declansa o framantare sociala.

Eram in Valea Jiului, in orasul Lupeni, unde, cu 12 ani in urma, in august 1977, minerii se revoltasera impo­triva conditiilor de munca si de viata impuse de regimul comunist. Auzisem vorbindu-se despre actele de curaj ale mine­rilor care l-au sechestrat pe secretarul CC al PCR, Ilie Verdet, trimis de Ceausescu sa aplaneze protestul, de curajul lui Constantin Dobre, care l-a infruntat pe Nicolae Ceausescu si a citit lista revendicarilor minerilor. Stiam ca minerii sunt capabili de gesturi extreme si ca pot actio­na ca o “turma” pe care e greu sa o controlezi dupa ce se porneste. Stiam, de asemenea, ca exista o nemul­tumire imensa in toate orasele din Valea Jiului si imi inchipuiam ca oamenii asteapta doar ca cineva sa dea semnalul.

Asa se explica faptul ca afisele de protest au fost li­pite in locuri publice. Am vrut ca un numar cat mai mare de oameni sa vada indemnurile mele in acelasi timp. Gandeam ca dimineata, cand minerii se pregatesc sa mearga la mina pentru a intra in sut, cand familiile lor vor merge sa se aseze la cozile de la lapte, cand navetistii vor merge la gara sa ia trenul catre Vulcan sau Petrosani, vor vedea afisele mele si vor incepe sa vorbeasca, sa prinda curaj, sa se adune in grupuri, iar de aici putea porni totul.

Astazi, spusele mele ar putea sa va smulga un zambet. E normal. Suntem la 20 de ani de la Revolutie, suntem liberi sa ne exprimam, sa injuram pe cine dorim, sa punem oricate afise dorim pe geamurile de la Plaza Côte-des-Neiges sau de la Plaza Romania, dar atunci era altceva. Iar eu eram tanar, naiv, idealist si, mai presus de toate, ma credeam liber. Liber sa fac ce vreau cu destinul meu.

Pregatirea distribuirii afiselor, dar si a fugii mele din tara mi-a luat 2-3 luni. Incercam sa prevad totul. Incercam sa prevad ce se va intampla in caz ca protestul meu nu va da niciun rezultat si cum as putea sa ies din situa­tie. Fuga din tara mi se parea, desigur, singura varianta.

Pregatirea materialelor pentru manifeste nu mi-a luat foarte mult, mai ales ca unul dintre prietenii mei, regretatul Iosif Tellmann, era pictor. De la el din atelier am “facut rost” de tot ceea imi era necesar pentru afise: coli mari de carton, carioci de diferite culori si aracet pentru lipit. Pictorul Tellmann nu a stiut niciodata ca el mi-a “furnizat” materialul de lucru. A fost un fel de furt, de­sigur, dar era pentru o cauza buna.

Pregatirea fugii din tara mi-a luat insa mai mult timp. Am cumparat de la cineva o busola, am confec­tio­nat o harta cu zona de frontiera din judetul Timis, locul prin care vroiam sa trec granita, am inceput chiar sa-mi vand din bunuri pentru a face rost de bani. Eram constient ca, intr-un fel sau altul, viata mea nu-si va mai urma cursul de pana atunci.

In primavara anului 1989, o cunoscusem pe Mariana L. Era asistenta medicala la unul din spitalele din Lupeni. Totul a inceput de la o partida de amor, care a continuat apoi cu intalniri din ce in ce mai dese, pana s-a trans­for­mat intr-un fel de relatie. Pentru multi, eram impreuna, dar eu stiam ca voi merge la facultate, iar ea era genul de om care nu-si batea prea mult capul cu ce se va intampla in viitor.

Pe la sfarsitul lunii septembrie, Mariana a simtit ca ma framanta ceva. Dupa lungi insistente si intrebari, i-am vorbit despre ideea de a fugi din tara. La inceput s-a speriat, iar prima reactie a fost sa incerce sa ma convinga ca este o nebu­nie, ca voi fi arestat si inchis. Insa, pe masura ce timpul trecea, Mariana realiza ca decizia mea este de neschimbat. Nu i-am vorbit totusi niciun moment despre planul meu de a face manifeste. Probabil ca nici eu nu eram sigur ca voi merge pana la capat.

In primele zile ale lunii octombrie, Mariana mi-a comunicat decizia ei de a fugi peste granita impreuna cu mine, daca ii promit ca ma casatoresc cu ea odata ajunsi in Occident. Nu tineam sa vina cu mine, dar nici nu am putut sa-i spun sa nu vina. Vedea in mine pe cineva care o putea smulge de acolo si care, mai ales, nu ar fi abandonat-o mai tarziu.

Nu mai stiu daca ziua de 19 octombrie a fost aleasa cu un scop anume sau daca, pur si simplu, atunci am simtit ca sunt pregatit. Era intr-o joi. Mariana se mutase la mine de cateva zile. Ii era frica, probabil, ca as putea sa fug fara ea.